Recenzie: „Lapte și miere” – Rupi Kaur

lapte-si-miere-ISe spune că poezia e o artă a limbajului, iar versurile ei au menirea să vorbească sufletului şi să trezească emoţii. Aşa o fi, însă din păcate nu şi pentru mine. Or fi sechele din timpul orelor de română din liceu sau pur şi simplu eu şi ea, poezia, nu suntem compatibile. E drept, nici n-am depus eforturi prea mari să ne împrietenim şi probabil aici e greşeala mea, pentru că am descoperit curând şi o altă formă de poezie, mai puţin rigidă şi deloc rimată, mai pe gustul meu.

Mi-a căzut în mână deja celebra “Lapte şi miere” de Rupi Kaur şi pot să spun că mi-a plăcut, pentru că nu am avut impresia că citesc poezie, ci un jurnal personal, o experienţă, o poveste. Modul intim, cuvintele simple şi ilustraţiile care însoţesc poemele merg uşor la suflet, te fac părtaş la mărturia autoarei. Subiectele abordate de Kaur sunt împovărătoare, dramatice pe alocuri dar şi vindecătoare şi sunt parte din viaţa ei, din propriile experienţe. Ajungi să o însoţeşti în călătoria ei prin diverse etape ale vieţii când îţi mărturiseşte cu sinceritate despre feminitate, abuz sexual, dezamăgiri în familie, iubire şi despărţire, iubirea de sine, cruzime emoţională, trădare, rase şi gen, supravieţuire şi vindecare.

Un lucru interesant mi s-a părut opţiunea autoarei de a onora limba mamei sale, Punjabi şi scrierea folosită Gurmukhi, astfel poemele au o formă liberă, folosind doar minuscule şi fără semne de punctuaţie, fără măsură, fără rimă.

Cartea – mărturie a lui Kaur e împărţită în patru părţi, fiecare corespunzând unei etape din experienţa ei: rănirea, dragostea, ruperea şi vindecarea.

Rănirea ne vorbeşte despre viol, abuz sexual, durere şi amărăciune, multe aspecte actuale cu care se confruntă femeile în mişcarea #metoo. Chiar daca cititorii/cititoarele nu au experimentat direct vreun caz asemănător, un abis emoţional poate proveni şi din alte experienţe, diferite de cele menţionate , fiecare dintre noi are o durere, o rană şi se poate regăsi în cuvintele ei.

dacă aş fi ştiut

ce înseamnă siguranţa

aş fi petrecut

mai puţin timp căzând

în braţe care nu erau

_____________________

când mama deschide gura

să poarte o conversaţie la cină

tata îi frânge între buze

cuvântul taci şi-i spune

să nu vorbească niciodată cu gura plină

aşa au învăţat femeile din familia mea

să trăiască cu gurile închise

_____________________

tresar când mă atingi

mi-e teamă că eşti el

Dragostea e despre găsirea iubirii care împlineşte, iubirea care umple goluri, dar mai ales despre iubirea de sine, aprecierea de sine.

 şi-a pus mâinile

pe mintea mea

înainte să mi le pună pe

talie

şolduri

sau buze

nu m-a facut

frumoasă prima dată

m-a făcut

superbă

_____________

se poate să fi fost prima mea dragoste

dar ai fost dragostea care le-a făcut

pe celelalte

irelevante

Ruperea e încă o parte întunecată, care vorbeşte despre despărţire, despre nepotrivire, despre sentimente care rănesc, degradare emoţională şi relaţii toxice.

când eşti distrusă

şi el te-a părăsit

nu te întreba

dacă ai fost

îndeajuns

problema a fost

că ai fost atât de îndeajuns

că nu a fost în stare să te ducă

____________________

nici unul dintre noi nu e fericit

dar nici unul dintre noi nu vrea să plece

aşa că ne rănim unul pe celălalt

şi numim asta dragoste

Vindecarea e partea cea mai pozitivă, e lecţia învăţată, e pârghia de supravieţuire, de ieşire din nou la suprafaţă. Chiar dacă viaţa e amară uneori şi presărată cu evenimente care lasă răni adânci, singura modalitate de a merge mai departe e acceptarea, acceptarea de sine, acceptarea lucrurilor pe care nu le mai poţi schimba, acceptarea trecutului şi aţintirea privirii cu speranţă spre viitor. Un viitor în care tu o să fii mai bună, mai completă, mai pregătita, mai fericită.

 acceptă că meriţi mai mult

decât o dragoste dureroasă

viaţa se mişcă

cel mai sănătos lucru

pentru inima ta este

să te mişti cu ea

 MOTIVE CA SĂ CITEŞTI “Lapte şi miere”

– O să înveţi despre acceptarea de sine. Poate ar trebui să fim mai blânzi cu noi înşine şi să ne apreciem mai mult calităţile.

– O să înveţi despre iubirea de sine. Ca să-i iubeşti pe alţii trebuie să te iubeşti mai întâi pe tine, trebuie să fi ca o ceaşcă plină ca să poţi oferi şi celorlalţi.

– O să înveţi că eşti completă aşa cum eşti, fară validarea altora, iar dacă lor nu li se pare îndeajuns ceea ce ai de oferit este partea lor de vină, nu a ta.

– O să înveţi că nu e uşor să iubeşti. Iubirea uneori înseamnă şi suferinţă şi pierdere.

– O să înveţi că nu e imposibil să te ridici din nou şi din nou, că-n viaţă oricât de greu ne-ar fi trebui să privim înainte, mereu înainte.

IMG_20180812_192330.jpgIMG_20180812_191325.jpg

IMG_20180812_191605.jpgIMG_20180812_192125.jpgIMG_20180812_191814.jpg

img_20180812_191911-e1534151091517.jpg
dav

Titlu: “Lapte şi miere” | Autor: Rupi Kaur | Traducerea: Tiberiu Neacşu | Colecţia: Cartea de poezie str­ăină | Anul apariţiei: 2017 | Număr pagini: 208

Reclame

Recenzie: „Inima mea şi alte găuri negre” – Jasmine Warga

Coperta-Inima-mea-si-alte-gauri-negreDeşi e un roman Young Adult, eu ieşind de mult din această categorie, am fost intrigată de subiectul pe care-l dezbate, curioasă de perspectiva abordată de Jasmine Warga şi în ce măsură o astfel de carte poate influenţa în bine tinerii care o vor citi.

Povestea este spusă din perspectiva lui Aysel, o adolescentă de şaisprezece ani, urmărită încă din copilărie de crima săvârşită de tatăl său pe care o ţine minte toată lumea din micuţul orăşel Langston. Arătată cu degetul de colegii răutăcioşi, având o relaţie ezitantă cu mama sa din pricina răcelii instalată între ele, hotărăşte că sinuciderea ar fi cea mai bună variantă pentru a scăpa de apăsările care îi macină întreaga fiinţă. Ezitând totuşi, caută pe un site un partener de sinucidere(termen necunoscut de mine până acum) şi îl găseşte în persoana lui Roman, un băiat de şaptesprezece ani, care se învinuia de moartea surorii lui din urmă cu un an. Nescăpând de remuşcări şi negăsind un resort care să-l scoată din această stare hotărăşte şi el ca cea mai plauzibilă variantă e moartea.

Aşadar, depresia şi sinuciderea sunt temele principale expuse de Jasmine Warga în acest roman. Se pare că sunt probleme cu care se confruntă nu doar adulţii ci şi tinerii, depresia fiind boala secolului, nu? Dar cel mai înfiorător studiu ne arată că şi copii de 5-6 ani se lovesc de această problemă. Oare în ce lume trăim?

Mi-a plăcut abordarea autoarei. Romanul fiind totuşi pentru adolecenţi nu e extrem de întunecat, deşi tratează aspectele menţionate anterior. Cred că e nevoie de o oarecare responsabilitate în prezentarea unor astfel de subiecte pentru ca ele să nu încurajeze totuşi posibilităţile luate în calcul de personaje, să nu “dăm idei” doritorilor 🙂

Am ajuns să îndrăgesc cele două personaje şi dinamica dintre ele. Organizând întâlniri pentru a-şi planifica moartea şi a pune la punct cele mai mici detalii m-au amuzat pentru că am simţiti gradat că povestea lor nu duce spre moarte, ci spre salvare. Cât de importantă e o mână care o ţine pe cealalată atunci când hăul se deschide şi nu poţi sări singur!

În încercarea de a-i înţelege celuilalt motivele pentru care-şi dorea să moară le găseau doar pe cele care i-ar fi ţinut în viaţă, şi au mai găsit ceva: dorinţa de a-l salva pe celalalt.

Din cele spuse de mine mai sus aţi putea rămâne cu impresia că e un roman de dragoste pentru adolescenţi însă nu e, NU e o poveste de dragoste, e o poveste despre dragoste în schimb, despre cum iubirea poate naşte speranţa, despre cum înţelegerea şi spijinul sunt esenţiale, despre cum o rană o vindecă pe cealalată, despre cum împărtăşirea unei poveri cu celalalat o face mai uşoară.

Nu sunt părinte, însă aş recomanda celor care sunt să o citească, copii lor, adolescenţii noştri nu se confruntă doar cu decepţii amoroase, probleme legate de îmbrăcămintea mai mult sau mai puţin fashion, procurarea celor mai cool gadgeturi, party-uri şi golirea cardurilor oferite de părinţi. Nevoile lor sunt mult mai mari decât acestea şi poate dacă am sta să-i ascultăm mai des, mai atent, cu mai multă înţelegere şi empatie am ajunge să ne dăm seama de neajunsurile lor emoţionale şi afective. Trăim într-o lume haotică, defectă, care ne dereglează oricât de stăpâni am fi pe situaţie, o lume care găseşte breşe în sistemul nostru de funcţionare, imaginaţi-vă ce efect are această lume asupra tinerilor încă fragezi în stabilizarea valorilor, în conturarea personalităţii lor, în depistarea resorturilor care să-i menţină pe drumul corect şi să-i ajute să-şi găsească drumul în viaţă. Zic să-i ajutăm, să-i ascultăm, să le dăm curajul să vorbească, să se exprime şi să-i sprijinim spre mai binele lor în viaţă.

Pentru mine despre asta a fost cartea Jasminei Warga şi mă bucur că astfel de subiecte sunt abordate în astfel de maniere.

Copy of Copy of „De ce oare dragostea nu e doar fericire_ De ce e şi tristeţe, şi disperare_”(Jeong Yun).jpg

Titlu: “Inima mea şi alte g­ăuri negre” | Autor: Jasmine Warga | Traducerea: Cristina Nemerovschi | Colecţia: Passport | Anul apariţiei: 2017 | Număr pagini: 328

Recenzie: “O mie de femei albe” – Jim Fergus

9781250074447Dacă sunteţi în căutarea unei cărţi cu un subiect inedit, aventuros, uşor romantic, despre evenimente care stau la limita dintre realitate şi ficţiune, vă propun să citiţi această carte scrisă de Jim Fergus, care pare a-şi alege subiecte mai puţin comune pentru cărţile sale.

“În 1854, în cadrul unei conferinţe de pace susţinută la Fortul Laramie, un important şef de trib al indienilor Cheyenne din partea de nord a ţării a cerut reprezentanţilor armatei Statelor Unite să le dăruiască o mie de femei albe, care urmau să devină soţiile tinerilor săi războinici. Având în vedere faptul că orânduirea indienilor Cheyenne este de tip matriarhal, iar nou-născuţii aparţin tribului din care face parte mama, aceasta li s-a părut cea mai potrivită cale de a pătrunde în lumea omului alb, o înspăimântătoare lume nouă ce se închidea în faţa amerindienilor(…). Nici nu ar mai fi nevoie să spun că cererea lor nu a fost bine primită de autorităţile albilor; conferinţa de pace s-a încheiat brusc, indienii s-au întors acasă, iar femeile albe nu au mai ajuns niciodată la ei. În romanul de faţă însă, sosirea lor se produce”, guvernul demarează în taină un program numit “mirese pentru indieni”.

Pornind de la acest eveniment istoric real, încercarea de a stabili un armistiţiu între preşedintele american Ulysses S. Grant şi căpetenia indienilor Cheyenne – Micul Lup, Jim Fergus scrie o carte extrem de interesantă, captivantă, aventuroasă care o să vă aţâţe curiozitatea până la final, o poveste foarte bine închegată, bine gândită şi structurată. Deşi începutul a fost puţin ezitant din punctul meu de vedere, cu o introducere care cel puţin pe mine m-a dezorientat puţin, continuarea însă decurge din bine înspre foarte bine.

Este de admirat documentarea făcută de autor, fiind nevoie de adunarea multor informaţii pentru a crea atmosfera triburilor indiene din preajma anului 1875(perioadă în care se peterece acţiunea), raportul “lumii civilizate” la aceste triburi, relaţiile sociale ale vremii, problemele rasiale, abordarea religioasă şi spiritualitatea triburilor, obiceiurile şi stilul de viaţă.

Povestea ne este prezentată din perspectiva lui May Dodd, prin cele şapte caiete în care şi-a consemnat întreaga experienţă de soţie a căpeteniei indienilor Cheyenne.

May Dodd, provenea dintr-o familie înstărită din Chicago cu care se afla însă în conflict din pricina firii sale mult prea degajate, răzvrătite şi lipsite de pudoarea impusă a vremurilor respective. May se îndrăgosteşte de un angajat al tatălui său, inferior din punct de vedere social, trăieşte alături de acesta nefiind căsătoriţi şi au doi copii. Familia decide apoi să o interneze într-un azil pentru a o “vindeca” de boala suferită, îi ia copii iar iubitul ei dispare pentru totdeauna.

Programul declanşat în mare taină de guvern, “mirese pentru indieni” şi condiţiile în care urma să se desfăşoare părea pentru May modalitatea ideală de a ieşi din azil şi de a-şi recăpăta libertatea la sfârşitul celor doi ani pe care trebuia să-i petreacă alături de indieni.

Pornesc astfel în aventura vieţii lor prima tranşă de 40 de femei din cele o mie promise de guvern indienilor. Alături de May întâlnim alte femei care s-au înscris în mod voluntar în program, fiecare fiind mânată de propriile motive, neîmpliniri şi speranţe. Femei cum nu se poate mai diferite, unele cu studii, altele proaspăt scăpate de robia rasială, unele ieşite din închisoare, altele rămase pe drumuri , văduve sau falimentare. Motivul pentru care compania de care era însoţită May era atât de pestriţă a fost faptul că deşi în mod public guvernul refuzase propunerea indienilor, demarase în secret totuşi acest program care părea benefic ambelor părţi. Oferta a fost trimisă în zonele obscure ale societăţii, închisori, internate pentru persoane cu dizabilităţi mintale, în zonele în care sărăcia şi disperarea abia aşteptau un resort de evadare. Femei de diferite naţionalităţi şi rase, multiple personalităţi, cu aptitudini mai mult sau mai puţin folositoare acestei expediţii pornesc într-o călătorie care le transformă din necunoscute, în prietene, aliate, eroine.

Evoluţia romanului este gradată, atât din punct de vedere al evenimentelor cât şi al creionării personajelor. Dacă la început l-am perceput pe Fergus puţin ezitant, neconvingător, pentru că am simţit mai mult glasul lui în destăinuirile din jurnalele lui May, pe parcurs rolurile s-au inversat. Personajul May Dodd a fost din ce în ce mai bine conturat, i-am auzit din ce în ce mai mult gândurile, i-am înţeles motivele, am descoperit o personalitate complexă, o fire extrem de umană şi curajoasă, foarte implicată în toate evenimentele care au urmat, şi de altfel, eroina acestei cărţi.

Ce m-a mânat pe mine să citesc această carte a fost curiozitatea. Curiozitatea de a afla cum se pot îmbina traiurile unor civilizaţii extrem de diferite, cu tot ce implică acest aspect. Cum pot doamnele din “civilizaţie” să se obişnuiască cu obiceiurile barbare ale “sălbaticilor”?  În ce măsură obiceiurile lor, provenind dintr-o societate în proces de industrializare se pot potrivi cu stilul nomad de viaţă al indienilor, în care membrii triburilor vânează pentru a asigura hrana familiei, fac baie în râu, trăiesc în tipi, au o relaţie strânsâ cu natura şi cu mediul în care trăiesc. Cum se potrivesc ambiţiile societăţii civilizate cu stilul lent de viaţă al triburilor, în care timpul nu se scurge numărând ceasuri şi minute, ci trăind anotimpurile şi planificând timpul în funcţie de vreme. Cum pot convieţui oameni care provind pe de-o parte dintr-o lume care e într-o continuă schimbare, cu cei dintr-o lume care trebuie să se conserve ca să poată supravieţui şi pentru a nu-şi pirde identitatea?

Cum pot asupriţi şi asupritori să convieţuiască pe aceleaşi meleaguri, cine trebuie să se sacrifice, ce se întâmplă cu May Dodd şi prietenele ei, prin ce experienţe şi aventuri trec ele pentru a-şi îndeplini misiunea, ce soartă au indienii, cum sunt asimilaţi aceştia de societetatea americană…nu am să vă dezvălui. Însă recomand cartea tuturor celor care doresc să pornească într-o călătorie inedită, să parcurgă o poveste frumoasă, presărată cu iubire, prietenie, sacrificii, confruntări, răzbunări, umanitate, solidaritate, istorie.

“Era o dimineaţă minunată de primăvară. Ne simţeam mângâiate de frumuseţea ei şi de faptul că, indiferent cât de străin şi nesigur ne-ar fi viitorul, trăim încă sub acelaşi cer, acelaşi soare strălucea încă deasupra, iar Dumnezeul nostru, aşa cum şi-l închipuia fiecare, ne veghea încă de sus…”

“Acum simţeam, mai intens ca niciodată, că intram într-o altă lume, cu propriile rase de indivizi şi de vieţuitoare…şi chiar aşa era…o lume de basm ce trăieşte în umbra universului nostru sau poate că, dimpotriva, universul nostru trăieşte în umbra ei”

“(…) îmi este foarte limpede că dacă vreau să-mi păstrez echilibrul psihic, nu mai e cazul să mă gândesc la ce ar fi putut fi…dacă aş face aşa ceva, aş înebuni de-a binelea. Aceasta este lecţia pe care am învţat-o bine la azil – să trăiesc fiecare zi aşa cum vine, una câte una, şi să nu mă opresc prea mult nici asupra regretelor din trecut, nici asupra grijilor din viitor, căci amândouă sunt dincolo de puterea mea de control.”

“ – Când voi privi înapoi, la viaţa pe care o trăim acum, o să ne spunem că nici un popor de pe pământ nu a fost mai fericit sau mai bogat. Avem corturi bune şi vânat destul, avem cai mulţi şi lucruri frumoase. Nu sunt pregătit să renunţ la toate acestea ca să trăiesc după legea omului alb. Nu încă. Va mai trece o toamnă, o iarnă, poate încă o vară…şi apoi vom vedea.”(Micul Lup, căpetenia indienilor Cheyenne)

Titlu: “O mie de femei albe: Jurnalul lui May Dodd” | Autor: Jim Fergus | Traducerea din engleză: Iulia Vladimirov | Colecţia: Raftul Denisei | Anul apariţiei: 2017 | Număr pagini: 384

Citește în continuare „Recenzie: “O mie de femei albe” – Jim Fergus”

Recenzie: “Anul tău perfect” – Charlotte Lucas

anul tau perfect Din dorinţa unei lecturi mai lejere, care să mă ajute să-mi recapăt plăcerea de a citi, rătăcită oarecum în urma unor lecturi mai împovărătoare am pus mâna pe “Anul tău perfect”. După sinopsis părea atrăgătoare iar stilul degajat mi-a dat certitudinea că o să petrec câteva ore într-o companie plăcută.

În trecut nu obişnuiam să citesc “Cuvântul înainte” sau “După”, “Mulţumirile” sau orce lămurire oferită de autor sau editor. Însă de ceva timp am corectat această greşeală şi bine am făcut pentru că dacă nu aş fi procedat la fel şi acum rămâneam oarecum cu ochii în soare la finalul cărţii, cu o mare nedumerire sau chiar dezamăgire. Dar de explicat o să mă explic ceva mai spre sfârşitul articolului (ca să procedez şi eu în stilul cărţii, nu de alta 😀 )

Aşadar, despre carte conform editurii: Când află că Simon, prietenul ei, nu mai are de trăit decât un an, Hannah, o educatoare ambiţioasă şi optimistă, decide să îi ofere „anul perfect”. Planul ei, care întâmplător îl implică şi pe Jonathan, un tip pedant, disciplinat, preocupat de vânarea greșelilor celor din jur, se bazează pe identificarea lucrurilor cu adevărat importante din viaţa noastră. Citește în continuare „Recenzie: “Anul tău perfect” – Charlotte Lucas”

Oliver Sacks şi darul vieţii

recunostinta-oliver-sacks-humanitas-2017

O carte cât o viaţă. Mă bucur întotdeauna când prind uneori o carte care povesteşte despre viaţă într-un mod atât de unic şi sincer. Trebuie să aduni multă  înţelepciune în cursul vieţii ca să priveşti cu seninătate bătrâneţea şi suferinţa ultimelor momente. Îţi trebuie multă bucurie în suflet ca să nu-ţi pierzi nădejdea în momentele grele şi să nu te îndepărtezi de esenţa vieţii, de ceea ce e cu adevărat important.

O astfel de carte e “Recunoştinţa” lui Oliver Sacks, o mărturie despre cum să ne trăim viaţa frumos şi despre cum gândurile noastre ar trebui să se îndrepte mereu cu bucurie spre darul de A FI, asta ne dă posibilitatea de A FACE, pentru ca apoi să REALIZĂM vise. Citește în continuare „Oliver Sacks şi darul vieţii”

Recenzie: „Îmi pare rău, sunt așteptată”-Agnès Martin-Lugand

imi-pare-rau-sunt-asteptata_1_fullsize Că luăm decizii pripite, că suntem presaţi de timp, că vrem mai mult, din ce în ce MAI MULT, că jucăm pe mai multe terenuri, că amânăm lucrurile esenţiale pe motiv că mai pot aştepta, toate aceste realităţi ne sunt cunoscute, le trăim zi de zi, fiecare dintre noi, sunt parte nedetaşabilă a vremurilor haotice pe care le traversăm. Trebuie să fii extrem de privilegiat pentru a te putea “lipsi” de ele, măcar de o parte, sau extrem de echilibrat ca să le poţi armoniza.

Sacrificăm cu atâta uşurinţă esenţa existenţei noastre, alergând după iluzii, care odată atinse nu umple golul pe care-l doream plin. Cred că fiecare ar trebui să-şi stabilească priorităţile şi să echilibreze restul activităţilor în jurul lor.

Dar ce faci atunci când viaţa îţi dă puţin planurile peste cap, te încurcă, îţi pune piedică, te forţează să iei nişte decizii sau din contră, te împiedică să le iei?

Bun, şi dacă tot am început cu concluziile zic să povestesc şi despre carte…:) După “Oamenii fericiţi citesc şi beau cafea” şi “Viaţa e uşoară, nu-ţi face griji”, Agnès Martin-Lugand m-a prins şi cu această carte Citește în continuare „Recenzie: „Îmi pare rău, sunt așteptată”-Agnès Martin-Lugand”

Recenzie: “Te rog, ai grijă de mama” – Shin Kyung Sook

Imagini pentru te rog ai grija de mama

Shin Kyung Sook m-a fermecat din nou cu talentul ei de povestitoare. După “Voi fi acolo” mi-am dorit să citesc şi cealaltă carte tradusă în română, “Te rog ai grijă de mama”. E o carte dură prin subiectul abordat care te îndeamnă să te întrebi dacă tu faci îndeajuns pentru cei din jurul tău şi dacă preţuieşti clipele petrecute alături de ei, dacă eşti atent la nevoile lor şi le poţi fi de folos.

Mama, Park So-nyo, se pierde de soţul său în metroul din Seoul atunci când vin să-şi viziteze copii plecaţi de mult de acasă pentru a-şi îndeplini visele în marea metropolă. Confruntându-se cu consecinţele unui atac cerebral suferit cu ceva timp în urmă şi despre care nu le spune copiilor nimic, nu reuşeşte să găsească singură drumul spre casă şi rătăceşte prin amintiri şi printre străini până se stinge. Citește în continuare „Recenzie: “Te rog, ai grijă de mama” – Shin Kyung Sook”