Recenzie: “Fiicele paznicului” – Jean E. Pendziwol

Vremea capricioasă de afară mi-a dat planurile peste cap, însă nu am cedat la presiunea ei şi am găsit alternative pentru a mă bucura de o lectură cu totul deosebită. Am ales pentru zilele libere de sărbători să citesc “Fiicele paznicului” la îndemnul Publishers Weekly, “O carte pentru iubitoarele surorilor Brontë şi ale lui Jodi Picoult, în egală măsură, numai bună de citit într-un hamac”. Ei bine, n-am reuşit să o citesc într-un hamac, după cum plănuisem. Făcând excepţie de aspectul acesta am avut parte de o lectură remarcabilă, care mi-a depăşit mult aşteptările, m-a desprins de realitate şi  m-a purtat departe, pe ţărmul Lacului Superior, în Ontario, călătorind prin amintirile unei femei pentru care trecutul a avut nenumărate întrebări şi prea puţine răspunsuri până în ziua în care a ajuns-o din urmă şi au stat faţă în faţă.

Elizabeth Livingston, aflată la o vârstă foarte înaintată se retrage la Azilul Boreal din apropierea Lacului Superior, locul unde şi-a petrecut copilăria şi adolescenţa, locul care a lăsat urme adânci şi care a chemat-o mereu printr-un strigăt mut mai aproape, mereu mai aproape.

În 1918 la farul din Phorpyry Point se instalează un nou paznic, Andrew Livingstone, care îşi petrece aici restul vieţii alături de soţia Lil iar apoi copii Peter, Charles şi gemenele Elizabeth şi Emily.

În prezent, Elizabeth primeşte la azil vizita unor ofiţeri care-i aduc vestea că a fost găsită o ambarcaţiune cu pânze, eşuată, avariată şi abandonată, în Middlebrun Bay, în apropiere de Silver Islet, numele bărcii este Wild Dancer, a fost înmatriculată pe numele lui Charles Livingston, fratele ei, fratele pe care nu l-a văzut de mai bine de şaizeci de ani. Odată cu vestea, cei doi aduc nişte jurnale vechi găsite la bordul ambarcaţiunii, jurnalele cu însemnări personale ale lui Andrew Livingstone, cândva paznicul farului din Phorpyry Island şi tatăl celor doi. Deşi tulburată de evenimente Elizabeth ştia prea bine că Charles se dusese pe insulă să ia jurnalele lăsate cu ani în urmă la far.

“Of, Charlie, ce secrete ai ascuns tu de mine atâţia ani? Secrete ce au rămas captive în cuvintele scrise de tata, Andrew Livingstone, paznicul farului de pe insula Porphyry, secrete atât de puternice încât ţi-au mistuit dragostea pentru Emily?”

Acesta e momentul în care intră în poveste şi Morgan. O adolescentă rebelă în aparenţă, sensibilă în interior, cu o mulţime de întrebări şi cu teamă de răspunsuri, într-o continuă definire a propriei persoane. Rămasă orfană, colindase câteva locuinţe sociale în ultimii şase ani de când viaţa o despărţise de bunicul ei. “El îmi era de ajuns. Noi doi n-aveam nevoie de nimeni altcineva. Mâncam cartofi, supă la conservă şi peşti pe care-I prinsese chiar el în râul Nipigon. În nopţile întunecoase de iarnă, stăteam lângă foc şi-mi povestea despre naufragiile de pe Lacul Superior.” Aflată într-un anturaj neprielnic este obligată să presteze muncă în folosul comunităţii după ce vopseşte cu spray gardul unei instituţii, coincidenţă sau nu, al Azilului Boreal. Ajunsă sub “tutela” bunului Marty, urmează zile bune de lucru la reabilitarea gardului. Aici ajunge să interacţioneze cu Elisabeth după vizita celor doi ofiţeri iar între cele două se leagă o relaţie greu de definit la început dar foarte puternică spre sfârşit. Povestea uneia avea să contureze şi să completeze şi viaţa celeilalte.

Deoarece văzul Elizabethei devenise din ce în ce mai slab în ultimii ani avea nevoie de ajutor pentru a readuce la viaţă gândurile tatălui ei, ascunse în paginile jurnalelor găsite pe barca lui Charles. Morgan va deveni vocea acestor gânduri în speranţa că ele vor aduce răspunsurile înăbuşite sub suferinţele anilor ce au trecut. Cele două pornesc într-o călătorie a amintirilor, readucând la viaţă vremuri de mult apuse

„Mă visez din nou în tinerețe, pe vremea când părul mi-era ca pana corbului și ochii mi-erau ageri. În visele pe care le am, dansez. Mă aflu din nou pe Porphyry, insula tinereții mele, pe plaja cu nisip negru, vulcanic, acolo unde apa lacului mângâie țărmul, iar vântul face stuful să se legene.”

Pe lângă cei doi băieţi, soţii Livingstone aveau şi două fete, isteaţa Elizabeth şi tăcuta Emily. Pe cât de unite şi asemănătoare în spirit, pe atât de diferite în realitate. Elizabeth nu era doar Elizabeth, ea era un tot doar prin existenţa lui Emily, alături de ea şi pentru ea. De cealaltă parte, Emily se regăsea cu adevărat pe sine în detalii, în cuvinte nespuse, în singurătate, printre animalele şi plantele de pe insulă pe care le studia cu migală şi le reda apoi în desene foarte detaliate, desene foarte apreciate peste ani, devenind o artistă pe cât de vestită pentru talentul ei pe atât de misterioasă prin faptul că nu se arăta celor care-i apreciau munca.

Câteva astfel de desene a găsit şi Morgan în cutia viorii rămase de la bunicul ei. Deşi nu ştia sursa lor a fost mereu intrigată de originea lor, de mâna care le-a creat, simţea că pentru ea acestea sunt mai mult decât simple desene, aveau un scop, un rost. Răsfoind jurnalele fostului paznic al farului a găsit un astfel de desen iar apoi intrând în camera Elizabethei, noua sa prietenă, a văzut altele trei înrămate. Şi-a dat seama din acest punct că într-o oarecare măsură viaţa ei va fi definită de povestea pe care urma s-o afle din paginile scrise cu aproape un secol în urmă. “(…) mă uit la jurnale, la anii aşezaţi unul deasupra celuilalt. Într-unul e libelula mea, ce are legătură cu trecutul meu, amintirile mele sunt desenate în creion şi prinse ca o frunză între paginile unui jurnal menit să păstreze amintirile altcuiva.”

Morgan are partea ei de viaţă în povestea familiei Livingstone, născută mulţi ani după plecarea surorilor de pe insulă, existenţa ei este legată într-o oarecare măsură de ceea ce îi povesteşte Elizabeth, ia toate detaliile necesare pentru a-şi clădi propriul trecut pentru a-şi putea defini prezentul şi mai apoi drumul în viaţă, pentru a putea defini propriile amintiri.  

Există două episoade enigmatice în viaţa Elizabethei Livingstone care au măcinat-o toată viaţa şi pe care nu şi le-a putut explica, două întrebări care au urmărit-o pornind de pe insula Phorpyry până în Anglia, apoi în Toscana de unde s-a întors după cincizeci de ani. Primul este legat de un mormânt găsit pe o insulă vecină, pustiită, din apropierea farului pe care era inscripţionat numele ei, aceaşi dată a naşterii dar spre deosebire de ea care era în plină viaţă, pe mormânt era inscripţionată şi data decesului. Al cui era? De ce avea acelaşi nume cu al ei?

Al doilea avea legătură cu vorbele mamei şoptite tatălui într-o noapte: “Noi…tu a fi trebuit să renunţi la ea. Ar fi trebuit s-o laşi să moară, se auzi vocea mamei mele, ascuţită şi aspră. Aşa, la ce bun? Le-am condamnat pe amândouă. Emily n-o să se facă bine niciodată.”

Însă răspunsurile întârzie să apară pentru că unul din jurnale nu se regăseşte printre celelalte, dispăruse odată cu fratele Charlie. “Aşadar, Charlie, ai luat jurnalul – cel care cuprindea perioada 1925-1929. Ce s-o fi întâmplat în anii ăia de ţi-ai lăsat cabana din pădure şi te-ai furişat în casa mea după atâţia ani, după toate lucrurile care-au rămas nespuse, ca să vi aici şi să stai într-un colţ, fără să spui nimic? Ai găsit puterea de-a te întoarce la Lac, pe insula Porphyry. Ai vorbit cu vântul, cu valurile, ai dat piept cu stafiile care umblă pe plajele stâncoase ca să descoperi secrete din trecut, să dezgropi cuvintele tatei, trecute sub tăcere. Şi totuşi n-ai putut să vorbeşti cu mine.”

Mi-a plăcut atât de mult această carte încât aş vrea să spun cât mai multe despre ea, dar îmi dau seama că e mai important să păstrez misterul asupra ei, acel mister care s-a întins pagină cu pagină la fel ca jurnalele citite de Morgan pentru ca în final să se lase descoperit într-un mod atât de plăcut, conectând toate informaţiile culese atât din însemnările ascunse ani de zile de paznicul farului cât şi din amintirile ficei sale.

Romanul de debut scris de Jean E. Pendziwol este unul complex, bine documentat, bogat în detalii istorice deloc împovărătore pentru cititori, presărând detalii tehnice ale muncii de paznic al farului în poveste într-un mod foarte natural, ca făcând parte din viaţa de zi cu zi. Capitolele scurte, narate pe rând fie de Morgan sau Elizabeth înaintează spre miezul poveştii într-un mod tare plăcut provocând răbdarea şi curiozitatea cititorilor de a afla cât mai curând adevărul.

Pendziwol face o superbă descriere a Lacului Superior şi a insulelor unde se desfăşoară acţiunea pictând un tablou fermecător: te plimbi alături de gemene pe malul lacului, asculţi în iernile geroase poveşti la gura sobei, înveţi să citeşti vremea, să trăieşti simplu şi te umpli de căldură alături de locuitorii insulei. Însă izolarea şi singurătatea nasc în întunecimea iernii secrete pe care unii le-ar vrea îngropate pe vecie…

Titlu:”Fiicele paznicului” | Autor: Jean E. Pendziwol |Editura: Rao |  | Anul apariţiei: 2019 | Număr pagini: 330

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s