Recenzie: „Disecţie” – Han Kang

 

Am termnat de curând de citit “Disecţie” de Han Kang, autoare sud-coreeană ce abordează subiecte pe cât de sensibile pe atât de dure, subiecte care ridică semne de întrebare şi semnalează derapaje.  Însă un lucru e cert, Han Kang scrie bine, bine de tot.

După cum bine îi spune şi titlu, cartea de faţă disecă în şase capitole şi un epilog unul din cele mai sângeroase evenimente istorice ale ţării sale, masacrul de la Gwangju, din mai 1980. Ani la rând conducătorii acestei ţări au închis ochii, au evitat subiectul, au ignorat suferinţa celor implicaţi în revoltă, au ascuns sub preş, au fugit de răspundere. Vă sună cunoscut? Cu siguranţă.

La întrebarea Cum să ajungi pe “lista neagră” a preşedintei Park Geun Hye?, Kang deţine deja răspunsul. Scrii o carte care dezgroapă din negura uitării o atrocitate trecută sub tăcere chiar de cei care ar tebui să protejeze naţiunea, să-i confere siguranţa şi să lupte pentru cetăţenii ei. Descoperirea  în 2016 a acestei “liste negre” a oamenilor de cultură consideraţi indezirabili a reprezentat lovitura de graţie pentru Park, fiind demisă de Adunarea Naţională în urma unui protest amplu al sud-coreenilor.

Ce s-a întâmplat de fapt în Gwangju în mai 1980? Prefaţa scrisă de Iolanda Prodan face o radiografie foarte utilă a evenimentelor istorice şi sociale din acea perioadă
pentru a înţelege mai bine semnele de întrebare ridicate mai apoi de Kang pe parcursul cărţii. Tragicele evenimente din Gwangju s-au produs pe “fondul agravării situaţiei politice interne, în urma asasinării preşedintelui Park Chung-hee, la 26 octombrie 1979”. În urma închiderii Universităţii Jeonnam, în 18 mai 1980, studenţii se revoltă şi încep proteste masive, ocupând apoi sediul Prefecturii. Pentru a izola evenimentul şi a evita răspândirea demonstraţiilor şi în alte localităţi, guvernul trimite în Gwanju forţe militare speciale, inclusiv trupe aeriene care trag în manifestanţi. Generalul care conduce operaţiunile este Chun Doo-Hwan, următorul preşedinte al Coreei de Sud, investit în funcţie la 1 septembrie 1980.

Fiecare din cele șapte capitole reprezintă o piesă de puzzle , puse cap la cap definesc un tablou cât mai complet al dramei care a zbuciumat legătura intimă a oamenilor cu viața. Poveștile celor șapte: victime ucise pe caldarâm, supraviețuitori, familia celor uciși sau personaje conexe, aduc mărturie și dau voce unei generații de sacrificiu, dau voce traumelor care au traversat anii până în zilele noastre.
Cum putem oare să uităm cruzimea cu care au fost tratați cei care își apărau drepturile? Cum putem oare să acceptăm tortura la care au fost supuși cei care au supraviețuit? Cum putem oare să toleram ignoranța cu care au fost tratate victimele acelui masacru? Și nu e vorba doar de Gwangju, ci de întreagă omenire. Toate statele au în istorie un episod uitat, dacă nu mai multe, de amploarea celui sud-coreean. Iar ceea ce doare mai tare sunt întrebările lăsate fără răspuns. Cine răspunde pentru morțile a mii de oameni?

“Dacă despic acel moment de revoltă, din pântecele lui vor ieşi masacru, tortură, represiune violentă, o brutalitate intensă şi rezistentă ce zdrobeşte şi anihilează totul în calea ei. Dar, atâta timp cât ne vom ţine ochii deschişi, atâta timp cât vom privi totul în faţă, vom rezista până la capăt…”

Șapte personaje, printre care și autoarea, reînvie aceea zi de mai a anului 1980.

Figura centrală, care creează conexiunile între capitole este Dong-Ho, un elev din clasa a treia de gimnaziu, care își caută prietenul dispărut pe parcursul protestelor, pe Jeong-Dae și bănuiește că acesta ar fi fost ucis. Mărturiile aduse în celelalte capitole sunt făcute prin prisma altor personaje care au luat parte alături de Dong-Ho la evenimente. Kang abordează aceste episoade din perspective temporale și narative diferite, întinzându-se din 1989 până în 2013. 

Abordarea aleasă de Kang e una surprinzătoare, poate cel mai marcant capitol e cel în care, spiritul lui Jeong-Dae nu se despărţise de trupul său după moarte ci dăinuia alături de alte suflete ale căror corpuri zăceau într-o grămadă de leşuri descompuse urmând a fi arse de soldaţi. Suflete fără formă dar cu voinţă, manifestă sentimente de revoltă iar întrebări fără răspuns mocnesc în aer. Caută, caută sensul nedreptăţii care a pus punct vieţilor lor când înca mai aveau suflare. “Oare cât timp zăbovesc sufletele lângă propriile lor trupuri? Oare chiar flutură din aripi ca o pasăre? Asta să fie ce vibrează în vârful lumânării?

„Încercând să-mi controlez frica, m-am gândit la sora mea mai mare. Ea și numai ea era în gândurile mele; o vedeam privind soarele mișcându-se în ritmuri lente spre sud și dincolo de sud sau străfulgerându-mă cu ochii ei ascunși sub pleoapele închise. Suferința era imensă, insuportabilă: sora mea era moartă. Muriseră înainte ca eu să-mi dau ultima suflare. Aș fi vrut să urlu de durere, dar durerea mea era imposibil de articulat în lipsa unui glas și a unei limbi; în loc de lacrimi, am simțit o agonie din care erupea sânge și puroi. Sufletul meu nu avea ochi…”

Capitolul final al romanului lămureşte legătura autoarei cu aceste proteste sau mai exact cu dorinţa ei de a aduce o rază de lumină şi dreptate celor implicaţi şi familiilor. Mutată din Gwangju, oraşul natal, cu doar câteva luni înainte de evenimente, împreună cu familia în Seoul la vârsta de nouă ani, auzise vorbind adesea în casă despre un băiat pe nume Dong-Ho, a cărui familie cumpărase casa în care ei au locuit în trecut. Dong-Ho din poveştile familiei este acelaşi Dong-Ho ucis de armata statului în curtea prefecturii spre finalul protestelor. După ani, poveştile şoptite ale familiei au prins contur iar Dong-Ho a devenit ideea centrală a întregului roman. Fiecare persoană din Gwangju avea “un Dong-Ho”, o persoană căreia trebuia să i se facă dreptate, să i se spună povestea, să nu rămână în uitare…

Am apreciat modul în care autoarea surprinde momente de o duritate rară, fiecare cuvânt e ales cu grijă, aspectele dezbătute sunt suficient de detaliate pentru a surprinde cruzimea evenimentelor, lăsând totuși cititorilor spațiul necesar pentru a putea digera lectura, limbajul fiind mai degrabă poetic atunci când citim despre cadavre aflate în putrefacție sau torturi inimaginabile.

„Disecție” e o carte scrisa admirabil, rezultatul unei documentari minuțioase,o mărturie istorică și un tribut adus victimelor și familiilor celor implicați în protestele de la Gwangju


Titlu: „Disecţie”| Autor: Han Kang |Editura: Art | Colecţia: musai  | Anul apariţiei: 2018 | Traducere din coreeana: Iolanda Prodan  | Număr pagini: 312

 

2 gânduri despre „Recenzie: „Disecţie” – Han Kang

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s