Recenzie: “Învăţare” – Tara Westover

invatare-memorii_1_fullsize“Învăţare” e o carte despre care îmi vine greu să vorbesc. Despre genul acesta de carte în general nu se vorbeşte, se recomandă, se extrag idei din ea, se trec prin propriul filtru şi se pun în practică în măsura în care se pliază vieţii noastre. E imposibil să nu fi auzit de ea, cartea asta e peste tot, în listele de recomandări ale lui Barack Obama şi Bill Gates, la marile emisiuni TV din State, bestseller New York Times, Wall Street Journal, câştigătoarea a secţiunii de Memorii pe Goodreads în 2018, #hashtag-uită pe reţelele de socializare….

Educaţia vine sub multe forme în viaţa fiecăruia dintre noi. Pentru unii se opreşte după cei doisprezece ani de şcoală, pentru alţii e un proces care nu se sfârşeşte niciodată. Pentru unii vine sub forma unor certificate şi atestări, pentru alţii sub forma unei evoluţii personale sau spirituale impresionante, unii se educă din cărţi, alţii prin propria experienţă, însă toţi au în comun acelaşi efect, evoluţia, invingerea ignoranţei, claritatea perspectivei asupra lumii şi sinelui.

Tara Westover s-a născut într-o familie de mormoni fundamentalişti la poalele muntelui în Idaho, fiind cea mai mică din cei şapte fraţi. O familie în care tatăl era vocea, regulile impuse de el trebuiau respectate, credinţele lui şi profeţiile erau singurul adevăr, orice altă formă de gândire era semn de rătăcire. Un tată peste măsură de ocupat cu salvarea familiei sale în ziua când va veni sfârşitul lumii, făcând provizii de conserve şi depozitând benzină sub pământ, imaginându-şi că atunci când va veni pustiirea peste umanitate familia lui va fi singura care se va plimba cu maşina. În aceeaşi familie exista şi o mamă, mult prea supusă gândirii soţului, cu slabe urme de voinţă proprie, o femeie care-şi juca rolul fără a trasa alte direcţii decât cele stabilite deja de capul familiei, o mamă care închidea ochii în faţa nedreptăţii dintre fraţi, scuturându-se astfel de responsabilitatea maternă. Fraţii şi sora mai mare îşi guvernau existenţa sub acelaşi efect înceţoşat al unei gândiri disfuncţionale, ajutându-şi tatăl la muncă în depozitul de deşeuri sau la construcţia de hambare. Guvernul era duşmanul principal, spitalele, şcolile şi orice instituţie în general erau maşinării de manipulare a oamenilor. Acesta fiind motivul pentru care copiii Westover nu erau trimişi la şcoală ci beneficiau de ceea ce numim astăzi “homeschooling”. Tara şi-a obţinut certificatul de naştere după vârsta de nouă ani, fiind lăsată să-şi aleagă singură ziua de aniversare deoarece nimeni nu mai ţinea minte exact când s-a născut. De câte ori avea loc vreun accident erau lecuiţi de mama cu uleiuri şi tincturi din plantele culese în diferite perioade ale anului şi pregătite cu migală în bucătăria casei.

Când creşti într-o astfel de familie e greu să-ţi dai seama de normalitate din afara ei şi de anormalitate care domneşte printre membrii familiei tale şi ai nevoie de mai mult decât îţi pot ei oferi ca să cântăreşti corect realitatea. Atmosfera tensionată, comportamentul violent al fratelui mai mare -Shawn, o serie de accidente pricinuite de neglijenţa tatălui şi de prea marea lui credinţă în lucrarea Domnului ajung să-i pună Tarei multe semne de întrebare, pe care nu şi le putea explica rămânând în acelaşi loc. Conştientizând că mediul nu îi va permite niciodată să-şi dezvolte o gândire proprie sau măcar să înţeleagă anumite comportamente ale familiei sale decide că e momentul să meargă pe urmele lui Tyler, fratele care plecase la colegiu cu ceva timp în urmă şi se înarmează cu răbdare şi perseverenţă şi începe studiul individual ca mai apoi să poata da examenul de admitere la colegiu, ştiind că din acest moment va înceta să mai fie pentru tatăl său fiica supusă şi credincioasă.

“Când privesc în urmă, îmi dau seama că aceasta a fost educaţia mea, cea care a contat: orele petrecute la un birou care nu era al meu, în care mă chinuiam să-mi însuşesc frânturi de viaţă mormonă, imitând un frate care mă părăsise. Dobândeam astfel o aptitudine esenţială: răbdarea de a citi lucruri pe care nu le înţelegeam încă”

La şaispreceze ani este admisă la Brigham Young University şi o lume întreagă i se iveşte la orizont, o lume a cunoaşterii. O lume care după mulţi ani o să-i aducă răspunsurile de care are nevoie. Tranziţia de la fata care şocase o sală întreagă la primul curs pentru că nu ştia ce e Holocaustul până la absolventa unui doctorat în istorie la Cambridge este una anevoioasă, cu suişuri şi coborâşuri, cu presiunea familiei care se îndepărta de Tara de câte ori ea făcea un pas mai departe în lumea cunoaşterii, cu ameninţările unui frate care nu-şi putea controla excesele de furie şi violenţă. Însă studiu a fost salvarea ei, cu fiecare informaţie obţinută reuşea să demonteze rând pe rând regulile impuse de tatal său şi pe care ar fi fost nevoită să le respecte dacă râmănea acasă. Educaţia o ajuta să înţeleagă lumea din jurul ei, să-şi explice episoade din trecut care o marcaseră, o ajuta să evolueze şi să se înţeleagă pe sine înainte de toate şi să-şi îngăduie să fie altfel decât fusese înstruită de mică.

Este ciudat câtă putere asupra ta le acorzi celor pe care îi iubeşti, scrisesem atunci în jurnal. Dar Shawn avea asupra mea mai multă puterea decât mi-aş fi putut închipui vreodată. Mă definise pentru mine însămi, iar putere mai mare decât aceasta nu există.”

Sunt foarte multe aspecte desprinse din aceste memorii care merită analizate însă cum spuneam şi la început cred că e genul de carte care ajută pe fiecare în mod diferit, unele persoane pot empatiza mai mult cu povestea Tarei, altele pot doar să fie impresionate de cele citite, unele trec în revistă amintiri de mult uitate din propria copilărie, altele apreciază doar valoarea literară a cărţii, în oricare din categorii v-aţi afla cartea merită citită. “Învăţare” povesteşte câte ceva pentru fiecare, pentru unii despre familie şi cum poţi depăşi conflictele cu membrii acesteia, despre cum poţi iubi în continuare chiar dacă cei pe care-i iubeşti te ţin la distanţă, despre cum voinţa proprie trebuie să fie peste voinţa dictată, despre nesiguranţă, dorinţa de a evolua, de a cuprinde cât mai mult din ce are lumea de oferit, despre ignoranţă şi consecinţele ei, despre vinovăţie şi vindecare.

Am citit cartea asta luându-mi notiţe şi împânzind-o cu postit-uri, pe alocuri îţi vine greu să crezi că citeşti memorii şi nu ficţiune, e greu să crezi că un om poate trece prin astfel de procese dar cel mai mult mi-a plăcut concluzia la care a ajuns autoarea într-un moment de cumpănă: “nu haina făcea ca acest chip, acestă femeie, să fie altfel. Era ceva în ochii ei, ceva în felul în care îşi ţinea maxilarul – o speranţă sau o credinţă sau o convingere – că viaţa nu este de neschimbat. Nu am un cuvânt care să descrie ce vedeam, dar presupun că era ceva de felul credinţei.


ghili“Eu nu am dat niciodată vina pe nimeni pentru accident, cu atât mai puţin pe Tyler. Se întâmplase pur şi simplu. După zece ani aveam să văd lucrurile altfel, ca parte a saltului dificil spre maturitate, şi după aceea accidentul avea să mă ducă mereu cu gândul la femeile apaşe şi la toate hotărârile care determină o viaţă – alegerile pe care le fac oamenii, împreună şi singuri, care se îmbină şi produc orice eveniment. Fire de nisip, nenumărate, care formează sedimente, apoi stânci.”

“Eu nu am dat niciodată vina pe nimeni pentru accident, cu atât mai puţin pe Tyler. Se întâmplase pur şi simplu. După zece ani aveam să văd lucrurile altfel, ca parte a saltului dificil spre maturitate, şi după aceea accidentul avea să mă ducă mereu cu gândul la femeile apaşe şi la toate hotărârile care determină o viaţă – alegerile pe care le fac oamenii, împreună şi singuri, care se îmbină şi produc orice eveniment. Fire de nisip, nenumărate, care formează sedimente, apoi stânci.”“Eu nu am dat niciodată vina pe nimeni pentru accident, cu atât mai puţin pe Tyler. Se întâmplase pur şi simplu. După zece ani aveam să văd lucrurile altfel, ca parte a saltului dificil spre maturitate, şi după aceea accidentul avea să mă ducă mereu cu gândul la femeile apaşe şi la toate hotărârile care determină o viaţă – alegerile pe care le fac oamenii, împreună şi singuri, care se îmbină şi produc orice eveniment. Fire de nisip, nenumărate, care formează sedimente, apoi stânci.”

ghili“Să recunoşti nesiguranţa înseamnă să recunoşti slăbiciunea, neputinţa şi să crezi în tine în ciuda amândorura. Este o nestatornicie, dar în nestatornicia asta se ascunde o putere: hotărârea de a trăi în mintea ta, nu într-a altuia. M-am întrebat adesea dacă nu cumva cele mai puternice cuvinte pe care le-am scris în seara aceea au fost nu cele provocate de furie sau mânie, ci de îndoială: Nu ştiu. Pur şi simplu nu ştiu.”

“Să recunoşti nesiguranţa înseamnă să recunoşti slăbiciunea, neputinţa şi să crezi în tine în ciuda amândorura. Este o nestatornicie, dar în nestatornicia asta se ascunde o putere: hotărârea de a trăi în mintea ta, nu într-a altuia. M-am întrebat adesea dacă nu cumva cele mai puternice cuvinte pe care le-am scris în seara aceea au fost nu cele provocate de furie sau mânie, ci de îndoială: Nu ştiu. Pur şi simplu nu ştiu.”“Să recunoşti nesiguranţa înseamnă să recunoşti slăbiciunea, neputinţa şi să crezi în tine în ciuda amândorura. Este o nestatornicie, dar în nestatornicia asta se ascunde o putere: hotărârea de a trăi în mintea ta, nu într-a altuia. M-am întrebat adesea dacă nu cumva cele mai puternice cuvinte pe care le-am scris în seara aceea au fost nu cele provocate de furie sau mânie, ci de îndoială: Nu ştiu. Pur şi simplu nu ştiu.”

ghili„A nu fi sigur, dar a refuza să cedezi în faţa celor care pretind că sunt siguri era un privilegiu pe care nu mi-l îngăduisem niciodată. Viaţa îmi era povestită de alţii. Vocile lor erau puternice, empatice, absolute. Nu mă gândisem niciodată că vocea mea putea fi la fel de puternică.”

„A nu fi sigur, dar a refuza să cedezi în faţa celor care pretind că sunt siguri era un privilegiu pe care nu mi-l îngăduisem niciodată. Viaţa îmi era povestită de alţii. Vocile lor erau puternice, empatice, absolute. Nu mă gândisem niciodată că vocea mea putea fi la fel de puternică.” „A nu fi sigur, dar a refuza să cedezi în faţa celor care pretind că sunt siguri era un privilegiu pe care nu mi-l îngăduisem niciodată. Viaţa îmi era povestită de alţii. Vocile lor erau puternice, empatice, absolute. Nu mă gândisem niciodată că vocea mea putea fi la fel de puternică.”

ghili“Nu eşti vreo tinichea, care luceşte numai la lumină. Oricine ai deveni, în orice te-ai transforma, ai fost mereu acea persoană. A fost mereu înăuntrul tău. Nu la Cambridge. În tine. Tu eşti de aur. Şi dacă te întorci la BYU sau chiar la muntele de unde ai venit, n-o să fii altcineva. Poate că alţii te vor privi altfel, poate chiar şi tu te vei privi altfel – chiar şi aurul pare mat dacă lumina nu e bună -, dar abia asta e înşelăciunea. Şi aşa a fost întotdeauna.

“Nu eşti vreo tinichea, care luceşte numai la lumină. Oricine ai deveni, în orice te-ai transforma, ai fost mereu acea persoană. A fost mereu înăuntrul tău. Nu la Cambridge. În tine. Tu eşti de aur. Şi dacă te întorci la BYU sau chiar la muntele de unde ai venit, n-o să fii altcineva. Poate că alţii te vor privi altfel, poate chiar şi tu te vei privi altfel – chiar şi aurul pare mat dacă lumina nu e bună -, dar abia asta e înşelăciunea. Şi aşa a fost întotdeauna.“Nu eşti vreo tinichea, care luceşte numai la lumină. Oricine ai deveni, în orice te-ai transforma, ai fost mereu acea persoană. A fost mereu înăuntrul tău. Nu la Cambridge. În tine. Tu eşti de aur. Şi dacă te întorci la BYU sau chiar la muntele de unde ai venit, n-o să fii altcineva. Poate că alţii te vor privi altfel, poate chiar şi tu te vei privi altfel – chiar şi aurul pare mat dacă lumina nu e bună -, dar abia asta e înşelăciunea. Şi aşa a fost întotdeauna.

Voiam să-l cred, să pornesc de la cuvintele lui şi să mă reconstriesc, dar nu avusesem niciodată asemenea încredere. Oricât de adânc îngropam amintirile, oricât de strâns închideam ochii asupra lor, când mă gândeam la sinele meu, îmi veneau în mintele imaginile cu acea fată din toaletă, din parcare.”

O carte de nota: 4,8/5


Titlu: “Învăţare”| Autor: Tara Westover |Editura: Publica | Colecţia: Narator | Anul apariţiei: 2019 | Traducere din engleza: Paul Slayer Grigoriu | Număr pagini:456

4 gânduri despre „Recenzie: “Învăţare” – Tara Westover

    1. Mă bucur! Și mie mi-a plăcut tare mult, am recomandat-o in stânga și-n dreapta. Mie mi-a trezit apetitul de cunoaștere, mi-a readus aminte că educația și formarea nu are vârsta, e un proces continuu.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s