Recenzie: „Piranesi” – Susanna Clarke

Oh, Piranesi, ce lectură bizară şi plăcută în acelaşi timp ai fost tu pentru mine!

Cartea care m-a făcut să mă reîndrăgostesc de poveşti. Da, există, în cazul meu cărţi datorită cărora mă reîndrăgostesc de tot ceea ce înseamnă lectura, cu toate tabieturile ei: plăcerea de a sta cu o carte în mână, de a da pagină după pagină, de a mă cuibări undeva, cu o ceaşcă de cafea pe aproape, întrând într-o lume aparte. Şi de o lume aparte, unică, am avut parte şi în „Piranesi”, cartea este cu siguranță cea mai bizară  citită de mine vreodată, dar care într-un mod plăcut şi-a făcut loc în sufletul meu.

Deşi mai sus îi aduc elogii trebuie să mărturisesc că nu a fost totuşi dragoste la prima vedere între mine şi cartea Susannei Clarke, dar pentru că orice relaţie de durată se clădeşte cu răbdare şi stoicism am reuşit şi noi(eu şi cartea) să ieşim din această aventură mână în mână şi inimă la inimă.

Am spus “bizară” pentru că mult timp mi-a fost  dificil să o încadrez într-un tipar anume, am fost atât de confuză când treceam prin anumite capitole încât mi-era greu să descifrez ce sau despre ce anume citesc.

Pentru început vă fac cunoştinţă cu Piranesi. Unul din cele mai simple şi pure personaje literare întâlnite de mine până acum(excepţie făcând copiii, desigur). Despre el ni se dezvăluie puţine detalii de la început. Trăieşte într-o “Casă” cât o Lume. O Casă infinită, cu  camere nesfârşite, vestibule peste vestibule, decorate cu mii de statui, totul pare monocrom, în camerele de jos Oceanul îşi face de cap iar camerele de sus dansează norii. În această Casă nesfârşită trăiesc doar doi oameni: Piranesi şi Omul Celălalt. Cândva au mai trăit alţi treisprezece oameni, descoperiţi de Piranesi prin Casă mult după ce au murit, ale căror rămăşiţe le venerează şi le cinsteşte ca pe nişte adevăraţi strămoşi. Nu ştim de cât timp e Piranesi în Casă, nici el nu ştie, poate de o veşnicie. Ştie doar că el şi Celălalt sunt oameni de ştiinţă, şi sunt în căutarea Marii şi Secretei Cunoaşteri. Asta implică cercetare, iar Piranesi se achită cu sârg de partea lui: studierea Casei. Ţine o evidenţă minuţioasă a fiecărei camere, a fluxului apei, a statuilor, cunoaşte fiecare colţişor, fiecare detaliu atent notat în jurnale. Cu Omul Celălalt se întâlneşte de două ori pe săptămână preţ de o oră, când discută noile descoperiri, în rest el cercetează labirintul infinit de încăperi iar Celălalt nu e de găsit până la următoarea întâlnire.

„Poate că ți se pare că ceea ce fac eu este egoist, adică încerc să obțin Cunoașterea pentru mine. Însă realitatea este diferită. Cercetarea asta la care ne-am înhămat noi, eu și cu tine, este un proiect cu adevărat măreț. Monumental. Unul dintre cele mai importante din istoria umanității. Cunoaşterea pe care o căutăm noi nu e ceva nou. E veche. Cu adevărat veche. Cândva, oamenii o posedau si înfăptuiau lucruri mărețe, miraculoase. Ar fi trebuit să o păstreze. Ar fi trebuit s-o respecte. Dar nu au făcut-o. Au abandonat-o de dragul a ceva ce ei numeau progres. Iar acum ține de noi să o recuperăm. Nu facem asta pentru noi înșine, ci o facem pentru omenire. Luăm înapoi ceva ce omenirea a pierdut în mod prostesc.” – Omul Celălalt

După primele 100 de pagini am fost tentată să renunț. Deși îmi plăcea scriitura lui Susanna Clarke nu găseam totuși firul epic, aveam prea multe întrebări și nu părea nici unul din cele două personaje să-mi dezvăluie ceva. Și atunci am făcut ceva ce nu fac de obicei dar am decis să risc. Am urmărit câteva recenzii video pe YouTube (fără spoilere) iar entuziasmul cu care vorbeau alții despre carte m-a determinat să continuu să citesc. La urma urmei încă 150 de pagini chiar daca ar fi fost un chin nu aveau să dureze o veșnicie. Nici că aș putea să mă felicit mai mult pentru aceasta decizie, pentru că ce mi-a dezvălui cartea mai apoi a fost hrană pentru suflet.

Casa nu găzduieşte doar doi oameni, găzduieşte şi secrete. Informaţiile şi detaliile din viaţa celor doi deschid rând pe rând uşile imaginaţiei şi dezvăluie motivele existenţei Casei şi a lui Piranesi printre acele camere. Cine e el cu adevărat? Cum a ajuns acolo? Cu ce scop? Chiar dacă vă veţi pierde şi voi în labirintul lui Piranesi citind cartea vă sfătuiesc să nu o lăsaţi din mână pentru un final foarte satisfăcător, punctul din care, privind în urmă realizezi că lumea aparent bizară creată de Susanna Clake  e una foarte simbolică, detaliile erau tot timpul acolo doar că eu, precum Piranesi, nu le-am observant, binele şi răul îşi fac loc în orice colţişor din lume, chiar şi în  minţile noastre.

Titlul cărţii şi numele personajului, Piranesi, face referire la un artist italian din secolul XVIII, Giovanni Battista Piranesi, celebru pentru gravurile sale reprezentând închisori imaginare infinite. Numele i-a fost dat de către Celălalt într-un mod ironic, care reprezintă prizonieratul în care se afla Piranesi, doar că, pentru el care nu are amintiri şi cunoştinţe externe Casei nu semnifica nimic, nici un indiciu referitor la situaţia în care se afla.

Dintr-o dată Casa pare vie, mesaje şi prezenţe străine îşi anunţă sosirea şi odată cu ele se vor dezlănţui evenimente ireparabile pentru unii, lămuritoare pentru alţii.

„Este oare o lipsă de respect față de Casă dacă iubești unele Statui mai mult decât pe altele? Îmi pun uneori această întrebare. Credința mea este că însăși Casa iubește și binecuvintează în mod egal tot ceea ce a creat. Ar trebui să fac și eu la fel? Şi totuși, în același timp, îmi pot da seama că stă în fire oamenilor să prefere un lucru altuia, să gasească un lucru mai plin de înțeles decât altul.” – Piranesi

E interesantă structurarea cărţii, organizată precum paginile unui jurnal detaliat, în cazul de faţă al lui Piranesi. Modul în care sunt notate jurnalele lui e un indiciu în sine, sărind de la cel etichetat „iunie 2012 – noiembrie 2012″ la cel etichetat “A Treizecea Zi a celei de-a Douăsprezecea Luni din Anul Plânsului şi Vaietului”, apoi ”Anul în care am descoperit Sălile de Coral”, “Anul în care am numit Constelaţiile”  şi până la “Anul în care Albatrosul a venit în Sălile de Sud-Vest”. Ce eveniment a făcut trecerea de la un an calendaristic cunoscut nouă la denumiri relaţionate cu evenimentele actuale din viaţa lui?  

Susanna Clarke e o maestră a cuvintelor, cu ajutorul cărora a creat un puzzle plin de semnificaţii şi simboluri, combinând elemente ale firii umane precum  singurătatea, inocenţa, răutatea, speranţa, dreptatea, încrederea, împletindu-le cu magie,  creând o lume şi o poveste menită să-ţi dea fiori pe măsură ce te îndrepţi spre sfârşitul ei şi care îţi transmite zeci de stări  şi emoţii.

Senzaţia de stranietate m-a însoţit câteva zile după ce am terminat cartea dar sentimentul cu care am rămas apoi este legat de firea oamenilor, o persoană cu o structură interioară bună şi trainică vede binele şi frumosul chiar şi în cele mai întunecate colţuri, găseşte motive să trăiască în orice circumstanţe ale vieţii, e bun până la capăt, iar un om cu o structură defectuoasă distruge tot în jur, oriunde s-ar afla până ajunge să se distrugă pe sine.

Tocmai ce am pus Piranesi  pe lista cărţilor de recitit cândva, asta îl transformă în viziunea mea într-un clasic. Iar asta mi se întâmplă rar…


Titlu: “Piranesi” | Autor: Susanna Clarke | Editura: Nemira |Traducerea: Roxana Brînceanu | Anul apariţiei: 2020 | Număr pagini: 240

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s