Recenzie: „Hamnet” Maggie O’Farrell

Aşa cum se întâmplă cu multe cărţi în ultima perioadă, mi-am dorit să citesc Hamnet cu mult timp înainte să fie tradusă în română. În cazul acestor cărţi nu e vorba doar de hype-ul care se creează în jurul lor ci mai degrabă de sursa din care aflu despre ele, iar în acest caz câştigarea Women’s Prize for Fiction este una suficient de convingătoare.

O să încep din start prin a spune că personajul principal al acestei cărţi este chiar Maggie O’Farrell, autoarea. Cea pe care am urmărit-o pe tot parcursul cărţii a fost chiar ea, scriitoarea. Pentru puterea şi talentul de a mânui cuvintele, de a le da sens, de a le vrăji ca să prindă viaţă în inima cititorului, modul în care m-a atras în poveste şi în atmosfera creată şi m-a ţinut acolo până la sfârşit au fost vedetele acestei cărţi.

Eu personal îi aduc ei toate elogiile. Ştiu, toate cărţile sunt scrise de cineva dar nu toate strălucesc datorită autorului, unii autori trec în plan secund şi deşi sunt convinsă că O’Farrell nu şi-a dorit să impresioneze mai mult decât cartea face totuşi parte din acei autori cărora vrei să le citeşti toate operele, pentru puterea de a transcede paginile, povestea, personajele, şi-ţi vorbeşte personal, te face părtaş, nu-ţi expune doar o situaţie, te face martor, te implică emoţional, te face să-ţi însuşeşti parte din poveste.

Ştiind din sinopsis despre ce urma să citesc mă întrebam cum mă va surprinde această carte, cum va reuşi să creeze atmosferă şi tensiune până la final ca să-mi ţină interesul la cote maxime.

Suntem în Stratford-upon-Avon, Anglia, în vara anul 1596, o tânără fată – Judith –  cade răpusă de febră la pat, fratele ei geamăn – Hamnet – caută pretutindeni ajutor şi nu înţelege de ce atunci când e mai mare nevoie nu e nimeni acasă. Mama – Agnes – este la marginea oraşului, în grădina în care îşi creşte plantele medicinale, tatăl – Shakespeare – absent în cea mai mare parte a timpului lucrează la Londra. În aceasta perioadă Ciuma Neagră curmă destine fără milă, tineri sau bătrâni, sănătoşi sau bolnavi, oamenii îi cad pradă fără milă. La vârsta de 11 ani,  singurul fiul al lui Shakespeare a murit. Nu există înregistrări privind cauza morţii iar adevărul istoric nu se poate verifica, însă Maggie O’Farrell ţese în preajma acestui eveniment întreaga carte.

Pornind de la o supoziţie, Maggie Ofarrell construieşte un roman de o complexitate fantastică, alăturând unor personaje parcă desprinse din folclor, emoţii şi trăiri atât de profunde încât tabloul creat este amplu, vibrant, proaspăt şi mereu schimbător. Deşi este o carte despre pierdere şi doliu are în ea forţa de a limpezi şi a vindeca.

Despre familia lui Shakespeare rămasă la Stratford, care nu i s-a alăturat niciodată marelui scriitor la Londra au rămas puţine informaţii peste vremuri, însă ele sunt baza pe care autoarea îşi construieşte naraţiunea. Pornind de la puţinele detalii cunoscute, despre casa părintească, numele copiilor şi date despre soţie, renaşte un tablou al epocii elisabetane, al oamenilor, al relaţiilor de familie, de cuplu, al portretizării unor personaje uitate sau ignorate de istorie. Ficţiunea creată depăşeşte mult aşteptările tocmai pentru că materialul istoric de care dispune este unul sărăcăcios.

William Shakespeare nu este numit în roman. Este pe rând fiul, soţul, tatăl, tocmai pentru a pune reflectoarele pe Agnes, soţia lui, personajul în jurul căruia gravitează toţi şi toate. Pare desprinsă din poveştile folclorice de la începutul lumii, Agnes apare în viaţa soţului ei parcă pentru a-i fi salvare şi refugiu dintr-un mediu nefavorabil şi dintr-o familie în care se simte neînţeles. O femeie, liberă pentru cutumele vremii, un spirit sălbatic care se mişcă atât de natural în natură precum vântul pe crestele munţilor, care printr-o simplă apăsare pe muşchiul dintre degetul mare şi cel arătător al unei mâini simte tot ce trece prin corpul acelei persoane, ce boli stau la pândă, ce pericole ameninţă din întuneric. ­­­

Orice viață are un miez, un ax, un epicentru din care se revarsă toate, la care se întorc toate. Acest moment este al mamei absente: băiatul, casa goală, curtea părăsită, strigătul neauzit. El stând aici, în spatele casei, strigându-i pe oamenii care l-au hrănit, l-au înfăşat, l-au legănat să adoarmă, l-au ținut de mână când a făcut primii paşi, l-au învățat să folosească o lingură, să sufle în supă înainte s-o mănânce, să aibă grijă când traversează strada, să lase câinii adormiți în pace, să clătească o ceașcă înainte să bea, să se țină departe de apa adâncă.
Momentul acesta va rămâne adânc întipărit în inima ei, pentru tot restul vieții.

Relaţiile pe care le are Agnes cu cei din jur sunt definitorii. Personajele din jurul ei sunt la fel de puternice, de prezente: mama vitregă – Joan, socrii – Mary şi John, fiica cea mare – Susana, gemenii – Judith si Hamnet, fratele – Bartholomew, cumnata – Eliza, toţi au un rol şi fluidizează acţiunea şi evenimentele pas cu pas, crescând tensiunea şi aşteptarea cititorilor. Deşi ştim deznodământul acestei poveşti – moartea fiului – povestea în starturi, pendulând în trecutul părinţilor ca apoi să revină la prezentul copiilor, creşte treptat pe măsură ce colecţionează emoţiile, trăirile, reuşitele si eşecurile celor implicaţi.

Pe lângă personajele foarte bine ancorate în poveste, detaliile pe care le oferă autoarea ca s­ă susţină naraţiunea mi-au captat atenţia. Capitolul în care aflăm parcursul bolii de la mii de kilometrii depărtare până în micul atelier de croitorie în care lucra Judith, denotă măiestria literară a autoarei. Nici un detaliu nu e lăsat la întâmplare şi nici o propoziţie nu e scrisă de umplutură, orice cuvânt îşi are rolul lui.

Capitolul care descrie moartea micului Hamnet este extrem de apăsător. Durerea mamei, acceptarea morţii şi a eşecului ei de a-şi salva fiul, pregătirea corpului pentru înmormântare, aşteptarea tatălui sunt descrise atât de real încât senzaţiile sunt aproape fizice pentru cititor, fiind parte a familiei îndurerate.

Doliul este împărţit fiecărui membru al familiei şi simţi suferinţa tuturor. Speranţele lor de a-şi alina durerea, căutând prezenţa lui tocmai în absenţă, în lucrurile şi spaţiile pe care le umplea în trecut, în colţuri ale minţii şi sufletului pe care le ocupa până nu de mult, senzaţiile create sunt aproape palpabile.

Agnes este o femeie sfărâmată în bucăți, călcate în picioare și împrăștiate în jur. Nu s-ar mira dacă, într-una din zilele acestea, ar privi în jos și ar vedea un picior într-un colț, un braț rămas pe jos, o mână căzută pe podea. Fiicele ei sunt la fel. Chipul Susannei este serios, sprâncenele ei coborâte într-o expresie ce aduce a furie. Judith doar plânge, iar și iar, în liniște; lacrimile se scurg din ea și par că nu se vor opri niciodată.
De unde să fi știut că Hamnet era cuiul care îi ținea împreună? Că, fără el, se vor fărâma toți și se vor nărui, ca o ceașcă spartă pe podea?

O întrebare îşi caută răspuns, Maggie O’Farrell încearcă să-l dea. În ce măsură moarte fiului Hamnet a stat la baza scrierii, după patru ani,  a operei pentru care tatăl său a devenit atât de faimos – Hamlet? Sfârşitul superb al romanului dă un răspuns în sensul acesta. Fiecare îşi aminteşte de cei trecuţi în nefiinţă în mod propriu, fiecare umple golul cum se pricepe mai bine şi ar face orice pentru ca cei dragi să rămână mereu prezenţi în vieţile noastre, dovadă stă faptul că Hamnet dăinuieşte după patru secole datorită încercărilor tatălui său de a-i suplini absenţa.

Deocamdată, ea stă chiar în fața mulțimii, la marginea scenei; îi strânge marginea de lemn cu amândouă mâinile. La distanță de un braț, sau poate două, este Hamlet, Hamlet al ei, așa cum ar fi putut să fie, dacă ar fi trăit, și fantoma, care are mâinile soțului ei, barba soțului ei, care vorbește cu glasul soțului ei. Întinde o mână, ca pentru a-i recunoaște, ca pentru a simți aerul dintre ei trei, ca pentru a străpunge limita dintre public și actori, dintre viața reală și piesă. Fantoma îşi întoarce capul spre ea, în clipa în care se pregătește să iasă de pe scenă. Se uită țintă la ea, întâlnindu-i privirea, când rostește ultimele cuvinte:
– Să nu mă uiți.

Deşi abia am terminat de citit cartea sunt convinsă că se cere a fi recitită cândva si sunt convinsă că o să o redescopăr cu şi mai mare plăcere, o să observ noi detalii şi substraturi lăsate acolo de magica Maggie O’Farrell.

 

Maggie O‘Farrell (n. 1972), prozatoare britanică, este autoarea a opt romane și a unui volum de memorii. A câștigat prestigioasele Betty Trask Award (pentru romanul After You’d Gone), Somerset Maugham Award (pentru romanul The Distance Between Us) și Costa Book Award (pentru romanul The Hand that First Held Mine). Cărțile ei sunt traduse în mai bine de 30 de limbi. Trăiește la Edinburgh, alături de soțul ei, scriitorul William Sutcliffe, și de cei trei copii ai lor.


Titlu: “Hamnet” | Autor: Maggie O’Farrell | Editura: Pandora M | Traducerea: Mihaela Buruiană | Anul apariţiei: 2021 | Număr pagini: 400

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s