Recenzie: „Hamnet” Maggie O’Farrell

Aşa cum se întâmplă cu multe cărţi în ultima perioadă, mi-am dorit să citesc Hamnet cu mult timp înainte să fie tradusă în română. În cazul acestor cărţi nu e vorba doar de hype-ul care se creează în jurul lor ci mai degrabă de sursa din care aflu despre ele, iar în acest caz câştigarea Women’s Prize for Fiction este una suficient de convingătoare.

O să încep din start prin a spune că personajul principal al acestei cărţi este chiar Maggie O’Farrell, autoarea. Cea pe care am urmărit-o pe tot parcursul cărţii a fost chiar ea, scriitoarea. Pentru puterea şi talentul de a mânui cuvintele, de a le da sens, de a le vrăji ca să prindă viaţă în inima cititorului, modul în care m-a atras în poveste şi în atmosfera creată şi m-a ţinut acolo până la sfârşit au fost vedetele acestei cărţi.

Eu personal îi aduc ei toate elogiile. Ştiu, toate cărţile sunt scrise de cineva dar nu toate strălucesc datorită autorului, unii autori trec în plan secund şi deşi sunt convinsă că O’Farrell nu şi-a dorit să impresioneze mai mult decât cartea face totuşi parte din acei autori cărora vrei să le citeşti toate operele, pentru puterea de a transcede paginile, povestea, personajele, şi-ţi vorbeşte personal, te face părtaş, nu-ţi expune doar o situaţie, te face martor, te implică emoţional, te face să-ţi însuşeşti parte din poveste.

Ştiind din sinopsis despre ce urma să citesc mă întrebam cum mă va surprinde această carte, cum va reuşi să creeze atmosferă şi tensiune până la final ca să-mi ţină interesul la cote maxime.

Suntem în Stratford-upon-Avon, Anglia, în vara anul 1596, o tânără fată – Judith –  cade răpusă de febră la pat, fratele ei geamăn – Hamnet – caută pretutindeni ajutor şi nu înţelege de ce atunci când e mai mare nevoie nu e nimeni acasă. Mama – Agnes – este la marginea oraşului, în grădina în care îşi creşte plantele medicinale, tatăl – Shakespeare – absent în cea mai mare parte a timpului lucrează la Londra. În aceasta perioadă Ciuma Neagră curmă destine fără milă, tineri sau bătrâni, sănătoşi sau bolnavi, oamenii îi cad pradă fără milă. La vârsta de 11 ani,  singurul fiul al lui Shakespeare a murit. Nu există înregistrări privind cauza morţii iar adevărul istoric nu se poate verifica, însă Maggie O’Farrell ţese în preajma acestui eveniment întreaga carte.

Pornind de la o supoziţie, Maggie Ofarrell construieşte un roman de o complexitate fantastică, alăturând unor personaje parcă desprinse din folclor, emoţii şi trăiri atât de profunde încât tabloul creat este amplu, vibrant, proaspăt şi mereu schimbător. Deşi este o carte despre pierdere şi doliu are în ea forţa de a limpezi şi a vindeca.

Despre familia lui Shakespeare rămasă la Stratford, care nu i s-a alăturat niciodată marelui scriitor la Londra au rămas puţine informaţii peste vremuri, însă ele sunt baza pe care autoarea îşi construieşte naraţiunea. Pornind de la puţinele detalii cunoscute, despre casa părintească, numele copiilor şi date despre soţie, renaşte un tablou al epocii elisabetane, al oamenilor, al relaţiilor de familie, de cuplu, al portretizării unor personaje uitate sau ignorate de istorie. Ficţiunea creată depăşeşte mult aşteptările tocmai pentru că materialul istoric de care dispune este unul sărăcăcios.

William Shakespeare nu este numit în roman. Este pe rând fiul, soţul, tatăl, tocmai pentru a pune reflectoarele pe Agnes, soţia lui, personajul în jurul căruia gravitează toţi şi toate. Pare desprinsă din poveştile folclorice de la începutul lumii, Agnes apare în viaţa soţului ei parcă pentru a-i fi salvare şi refugiu dintr-un mediu nefavorabil şi dintr-o familie în care se simte neînţeles. O femeie, liberă pentru cutumele vremii, un spirit sălbatic care se mişcă atât de natural în natură precum vântul pe crestele munţilor, care printr-o simplă apăsare pe muşchiul dintre degetul mare şi cel arătător al unei mâini simte tot ce trece prin corpul acelei persoane, ce boli stau la pândă, ce pericole ameninţă din întuneric. ­­­

Orice viață are un miez, un ax, un epicentru din care se revarsă toate, la care se întorc toate. Acest moment este al mamei absente: băiatul, casa goală, curtea părăsită, strigătul neauzit. El stând aici, în spatele casei, strigându-i pe oamenii care l-au hrănit, l-au înfăşat, l-au legănat să adoarmă, l-au ținut de mână când a făcut primii paşi, l-au învățat să folosească o lingură, să sufle în supă înainte s-o mănânce, să aibă grijă când traversează strada, să lase câinii adormiți în pace, să clătească o ceașcă înainte să bea, să se țină departe de apa adâncă.
Momentul acesta va rămâne adânc întipărit în inima ei, pentru tot restul vieții.

Relaţiile pe care le are Agnes cu cei din jur sunt definitorii. Personajele din jurul ei sunt la fel de puternice, de prezente: mama vitregă – Joan, socrii – Mary şi John, fiica cea mare – Susana, gemenii – Judith si Hamnet, fratele – Bartholomew, cumnata – Eliza, toţi au un rol şi fluidizează acţiunea şi evenimentele pas cu pas, crescând tensiunea şi aşteptarea cititorilor. Deşi ştim deznodământul acestei poveşti – moartea fiului – povestea în starturi, pendulând în trecutul părinţilor ca apoi să revină la prezentul copiilor, creşte treptat pe măsură ce colecţionează emoţiile, trăirile, reuşitele si eşecurile celor implicaţi.

Pe lângă personajele foarte bine ancorate în poveste, detaliile pe care le oferă autoarea ca s­ă susţină naraţiunea mi-au captat atenţia. Capitolul în care aflăm parcursul bolii de la mii de kilometrii depărtare până în micul atelier de croitorie în care lucra Judith, denotă măiestria literară a autoarei. Nici un detaliu nu e lăsat la întâmplare şi nici o propoziţie nu e scrisă de umplutură, orice cuvânt îşi are rolul lui.

Capitolul care descrie moartea micului Hamnet este extrem de apăsător. Durerea mamei, acceptarea morţii şi a eşecului ei de a-şi salva fiul, pregătirea corpului pentru înmormântare, aşteptarea tatălui sunt descrise atât de real încât senzaţiile sunt aproape fizice pentru cititor, fiind parte a familiei îndurerate.

Doliul este împărţit fiecărui membru al familiei şi simţi suferinţa tuturor. Speranţele lor de a-şi alina durerea, căutând prezenţa lui tocmai în absenţă, în lucrurile şi spaţiile pe care le umplea în trecut, în colţuri ale minţii şi sufletului pe care le ocupa până nu de mult, senzaţiile create sunt aproape palpabile.

Agnes este o femeie sfărâmată în bucăți, călcate în picioare și împrăștiate în jur. Nu s-ar mira dacă, într-una din zilele acestea, ar privi în jos și ar vedea un picior într-un colț, un braț rămas pe jos, o mână căzută pe podea. Fiicele ei sunt la fel. Chipul Susannei este serios, sprâncenele ei coborâte într-o expresie ce aduce a furie. Judith doar plânge, iar și iar, în liniște; lacrimile se scurg din ea și par că nu se vor opri niciodată.
De unde să fi știut că Hamnet era cuiul care îi ținea împreună? Că, fără el, se vor fărâma toți și se vor nărui, ca o ceașcă spartă pe podea?

O întrebare îşi caută răspuns, Maggie O’Farrell încearcă să-l dea. În ce măsură moarte fiului Hamnet a stat la baza scrierii, după patru ani,  a operei pentru care tatăl său a devenit atât de faimos – Hamlet? Sfârşitul superb al romanului dă un răspuns în sensul acesta. Fiecare îşi aminteşte de cei trecuţi în nefiinţă în mod propriu, fiecare umple golul cum se pricepe mai bine şi ar face orice pentru ca cei dragi să rămână mereu prezenţi în vieţile noastre, dovadă stă faptul că Hamnet dăinuieşte după patru secole datorită încercărilor tatălui său de a-i suplini absenţa.

Deocamdată, ea stă chiar în fața mulțimii, la marginea scenei; îi strânge marginea de lemn cu amândouă mâinile. La distanță de un braț, sau poate două, este Hamlet, Hamlet al ei, așa cum ar fi putut să fie, dacă ar fi trăit, și fantoma, care are mâinile soțului ei, barba soțului ei, care vorbește cu glasul soțului ei. Întinde o mână, ca pentru a-i recunoaște, ca pentru a simți aerul dintre ei trei, ca pentru a străpunge limita dintre public și actori, dintre viața reală și piesă. Fantoma îşi întoarce capul spre ea, în clipa în care se pregătește să iasă de pe scenă. Se uită țintă la ea, întâlnindu-i privirea, când rostește ultimele cuvinte:
– Să nu mă uiți.

Deşi abia am terminat de citit cartea sunt convinsă că se cere a fi recitită cândva si sunt convinsă că o să o redescopăr cu şi mai mare plăcere, o să observ noi detalii şi substraturi lăsate acolo de magica Maggie O’Farrell.

 

Maggie O‘Farrell (n. 1972), prozatoare britanică, este autoarea a opt romane și a unui volum de memorii. A câștigat prestigioasele Betty Trask Award (pentru romanul After You’d Gone), Somerset Maugham Award (pentru romanul The Distance Between Us) și Costa Book Award (pentru romanul The Hand that First Held Mine). Cărțile ei sunt traduse în mai bine de 30 de limbi. Trăiește la Edinburgh, alături de soțul ei, scriitorul William Sutcliffe, și de cei trei copii ai lor.


Titlu: “Hamnet” | Autor: Maggie O’Farrell | Editura: Pandora M | Traducerea: Mihaela Buruiană | Anul apariţiei: 2021 | Număr pagini: 400

Recenzie: „Piranesi” – Susanna Clarke

Oh, Piranesi, ce lectură bizară şi plăcută în acelaşi timp ai fost tu pentru mine!

Cartea care m-a făcut să mă reîndrăgostesc de poveşti. Da, există, în cazul meu cărţi datorită cărora mă reîndrăgostesc de tot ceea ce înseamnă lectura, cu toate tabieturile ei: plăcerea de a sta cu o carte în mână, de a da pagină după pagină, de a mă cuibări undeva, cu o ceaşcă de cafea pe aproape, întrând într-o lume aparte. Şi de o lume aparte, unică, am avut parte şi în „Piranesi”, cartea este cu siguranță cea mai bizară  citită de mine vreodată, dar care într-un mod plăcut şi-a făcut loc în sufletul meu.

Deşi mai sus îi aduc elogii trebuie să mărturisesc că nu a fost totuşi dragoste la prima vedere între mine şi cartea Susannei Clarke, dar pentru că orice relaţie de durată se clădeşte cu răbdare şi stoicism am reuşit şi noi(eu şi cartea) să ieşim din această aventură mână în mână şi inimă la inimă.

Citește în continuare „Recenzie: „Piranesi” – Susanna Clarke”

Recenzie: „Eu şi Marilyn” – Lee Ji Min

În februarie 1954, la şase luni după semnarea armistiţiului în urma Războiului Coreean, celebra Marilyn Monroe, aflată în luna de miere alături de soţul ei Joe DiMaggio este invitată să susţină o serie de concerte în taberele soldaţilor americani aflate pe teritoriul Coreei. Pornind de la aceste evenimente reale  şi fiind inspirată de o poză cu artista cântând în faţa miilor de soldaţi, Lee Min Jin a ţesut o ficţiune istorică cu iz de roman de spionaj.

Două femei se remarcă pe parcursul cărţii: Marilyn Monroe şi Alice Kim. Două femei cumplit de diferite, aparţinând unor lumi care au prea puţine în comun, fiecare cu soarta ei, ajung să-şi intersecteze existenţa pentru scurt timp în ficţiunea autoarei. Starul hollywoodian adulat la nivel global, starleta dorită şi admirată de bărbaţi oriunde îşi făcea apariţia şi tânăra Alice, cea care primeşte sarcina de a fi translator pe perioada şederii vedetei în Coreea, cea care a fost cândva Kim Aesun, înainte ca războiul să-i răpească atât de multe,  acum o femeie ciudată, cu părul încărunţit prematur, vopsit cu bere şi purtând mănuşi din dantelă fără degete.

Citește în continuare „Recenzie: „Eu şi Marilyn” – Lee Ji Min”

Recenzie: „Capodopera: – Francine Rivers

Francine Rivers e autoarea pe care-mi doream de mult timp să­ o citesc însă alt gen de lecturi mă făceau să-mi abat mereu atenţia de la cărţile sale. Făcând parte din aşa numita literatură creştină, “Capodopera” m-a f­ăcut curioasă încă de când am procurat-o pentru o persoană acum doi ani, mi-am spus atunci că e o carte pe care îmi doresc s­ă o citesc la un moment dat. Dar nu vă speriaţi, nu e vreo carte care s­ă v­ă pună în dificultate, nu e înţesată cu pasaje din biblie(desi se gasesc şi acestea), nu e vreo carte moralizatoare, din contra, e o carte despre oameni obişnuiţi, prinşi în hăţişurile vieţii care se pierd în vâltoarea deciziilor care trebuie luate, uneori greşite şi care încearcă apoi să îndrepte răul făcut lor sau celor din jur. E o carte despre găsire şi regăsire, despre vindecarea unor răni şi deschiderea sufletului spre frumuseţea vieţii.

Aşa cum spune şi descrierea acestei cărţi, Citește în continuare „Recenzie: „Capodopera: – Francine Rivers”

Recenzie: „Circe” – Madeline Miller

Circe a fost pentru mine cartea ideală a verii.  A fost o lectură plăcută, care a mers mâna în mână cu atmosfera din concediu. Am așteptat oarecum traducerea volumului în limba română pentru că mi-a atras atenția de ceva timp. A bifat așteptările mele și mi-a bucurat orele de leneveală în hamac ascunzându-mă de soare. Povestea bine închegată, stilul lejer al lui Madeline Miller, panoplia de zei, titani și olimpieni, muritori, vrăjitori şi intrigi a fost combinația perfecta.

Circe este Fiica Soarelui, una dintre copii lui Helios, care ajunge repede pe lista neagră a tatălui său pentru simplul fapt că nu părea a fi o odrasla promițătoare, deci era ușor de renunțat la ea la nevoie. Deși născută dintr-un titan și o naiadă, Circe nu se ridică la frumusețea, gloria și importanța fraţilor și surorii sale, Aeetes, Perses şi Pasiphae.

Numele îi este pus de slujnica care o creşte, după culoarea ochilor ei galbeni și a plânsetului ascuțit, Circe înseamnă Șoimița, iar glasul era era supărător în urechile zeilor pentru că semăna cu cel al oamenilor.

Citește în continuare „Recenzie: „Circe” – Madeline Miller”

Recenzie: „Ultimul oaspete” – Megan Miranda

“Ultimul oaspete” e genul de carte numai bună de luat în bagaj pentru vacanţă. Are puterea de a te transpune într-un peisaj idilic de hoinăreală pe malul mării, pe străduţele unui oraş ticsit de turişti vara şi pe dealurile de pe coastă în Littleport – Maine, oraşul care pare împărţit în două: perioada estivală, care aparţinea turiştilor bogaţi, oamenilor înstăriţi care îşi petreceau aici vacanţele şi restul anului în care orăşelul redevenea al localnicilor, al oamenilor obişnuiţi care în perioada de vară se dădeau la o parte pentru a face loc oamenilor cu putere şi influenţă.

O astfel de localnică este Avery Greer, o tânără care în urmă cu mai bine de zece ani rămâne orfană după accidentul care-i răpeşte ambii părinţi. Crescută apoi de bunica ei ajunge ca într-o zi, “dintr-o întâmplare” să se împrietenească cu Sadie Loman, fiica faimoasei familii Loman, deţinătoare a majorităţii imobilelor de închiriat pe perioada verii din Littleport. Dintr-o altă “întâmplare” bunica reuşeşte să acopere datoriile familiei la scurt timp după accidentul părinţilor. Aceste “întâmplări”, alături de altele nu sunt sesizabile când ele au loc dar adunate spre sfârşitul cărţii capătă un sens esenţial pentru deznodământul poveştii. Citește în continuare „Recenzie: „Ultimul oaspete” – Megan Miranda”

Recenzie: „Ultima doamnă Parrish” – Liv Constantine

ultima_doamna_parrish_01“Ultima doamnă Parrish” e genul de carte greu de lăsat din mână, care te îndeamnă să descoperi mai mult, îţi stârneşte curiozitatea, te învăluie în poveste, se lasă descoperită capitol după capitol, te surprinde şi te ademeneşte pagină cu pagină. O carte ideală pentru vacanţă, până şi coperta te ispiteşte să o porţi după tine la piscină, pe malul mării sau oriunde te poartă visele în dorinţa de a evada din cotidian.

Esenţa acestei cărţi e redusă de cele două surori care au scris-o(Lynne şi Valerie Constantine, sub pseudonimul Liv) la replica unuia din personaje, “Nu-i trebuia de la ea decât TOTUL”, şi construiesc pe această fundaţie o poveste încâlcită, care se lasă de la un moment dat descoperită şi se limpezeşte în măsura în care cititorul înaintează cu lectura.

Prima jumătate a cărţii ne-o prezintă pe Amber, această gold-digger ambiţioasă, gata să ia lumea în piept pentru a-şi îndeplini visele, o femeie care consideră că i se cuvine o viaţă fără grij, plină de lux şi splendoare, iar dacă nu are parte de acestea e pregătită să le ia de oriunde şi de la oricine. Victimă îi cade Daphne, fata de aur a exclusivistului Bishop Harbor-Connecticut, o prezenţă apreciată şi admirată de lumea bună, soţia mogulului imobiliar Jackson Parrish, o femeie care pare a avea tot, tot ce Amber îşi doreşte, bogăţie, lux, vacanţe exclusiviste, faimă, o căsnicie perfectă, o casă impunătoare. Deşi victimă îi este Daphne, ţinta este de fapt Jackson, el fiind biletul câştigător dacă îşi dorea ca tot ce deţine Daphne să devină al ei. Citește în continuare „Recenzie: „Ultima doamnă Parrish” – Liv Constantine”

Recenzie: „Evvie Drake o ia de la capăt” – Linda Holmes

Evie Drake“Evvie Drake o ia de la capăt” e o comedie romantică uşor de citit, care binedispune, cu o notă de optimism deşi abordează aspectele mai puţin digerabile ale vieţii.

Evvie Drake a trăit toată viaţa într-un mic orăşel din Maine alături de tatăl ei până s-a căsătorit cu iubitul din adolescenţă, Tim, devenit un medic apreciat în oraşul natal. Căsnicia, aparent perfectă privită din afară mocnea de abuz emoţional şi manipulare din interior. Dornică să schimbe soarta propriei vieţi Evvie decide într-o seară să-l părăsească pe Tim. Pune în maşină câteva bagaje şi acte şi se pregăteşte să dispară din viaţa soţului şi a prietenilor pentru a-şi face ordine în gânduri şi a-şi croi un alt drum în viitor. Înainte să-şi pună planul în acţiune primeşte un telefon de la spital şi primeşte veşti proaste: Tim a decedat în urma unui accident de maşină. Pentru că Tim era fiul iubit al oraşului întreaga comunitate îi plânge de milă tinerei văduve însă nimeni nu a fost părtaş la adevăratele ei trăiri, toţi cred că trece cu dificultate peste pierderea soţului în timp ce pe ea o apăsă vina şi ruşinea că a fost pe punctul de a-l părăsi. Nimeni nu a ştiut care au fost presunile din cadrul căsniciei, nici chiar tatăl ei sau Andy, cel mai bun prieten care i-a fost alături mult timp până a reuşit să-şi poarte din nou singură de grijă.

Dean, un prieten din copilărie a lui Andy îşi face apariţia în micul orăşel şi decide să locuiască o vreme acolo. Jucător profesionist de baseball aflat într-o perioadă nefastă a carierei decide să se retragă temporar din lumina reflectoarelor şi a presiunii media şi sportive, astfel ajunge să închirieze apartamentul anexat casei lui Evvie. Citește în continuare „Recenzie: „Evvie Drake o ia de la capăt” – Linda Holmes”

Recenzie: „Proiectul Rosie” – Graeme Simsion

9789734636471-2739660Deşi am citit “Proiectul Rosie” înainte de pandemie mi-aş fi dorit totuşi să o fi citit în această perioadă deoarece s-a dovedit la timpul ei (s-ar fi dovedit şi acum) o lectură comică şi care binedispune cititorul. Un smart romance cu potenţial de a însori zile posomorâte.

Eroul nostru este Don Tillman, un personaj perfect de imperfect, profesor de genetică în vârstă de 39 de ani, nediagnosticat dar suferind de sindromul Asperger – o afecţiune de spectru autist, care îşi guvernează viaţa după fapte concrete şi mai puţin pe baza sentimentelor, tipicar, stângaci la a iniţia o conversaţia dacă nu implica şi subiecte ştiinţifice(la care excela), cu un program zilnic bine calculat încât orice moment al zilei să fie exploatat la maxim. Dar nu vă speriaţi, chiar dacă Don pare rigid, pragmatic şi plictisitor prin prisma obiceiurilor şi a dependenţei de programele fixe o să ajungeţi să-l îndrăgiţi repede. Graeme Simsion are grijă să-l poziţioneze pe Don în unele situaţii care o să vă descreţească frunţile şi o să-l găsiţi chiar adorabil până la sfârşit.

Aflăm chiar din prezentarea cărţii că în centrul acţiunii se află programul dezvoltat de Don pentru a-şi găsi o soţie, o femeie compatibilă cu stilul lui de viaţă, cu valorile care-i guvernează lui existenţa şi dezvoltă astfel un chestionar amplu care trebuie completat de orice posibilă candidată. Întrebările, din cele mai variate, aveau menirea de a înlătura orice urmă de incompatibilitate, de a elimina timpul irosit în procesul de a cunoaşte pe cineva. Era clar, Don nu avea timp de pierdut, practic din fire s-a hotărât să tranşeze problema ferm şi eficient de la început. Dorinţa lui era de a găsi o parteneră care să agreeze şi să se adapteze fără probleme la modul lui de viaţă. Citește în continuare „Recenzie: „Proiectul Rosie” – Graeme Simsion”

Recenzie:”Miniaturista” – Jessie Burton

897236I-am dat mult timp târcoale acestei cărţi până când pur şi simplu mi-a căzut în braţe acum câteva săptămâni, era în vizorul meu de ceva vreme dar cum lucrurile bune se întâmplă la momentul oportun tot aşa şi-a aşteptat şi Miniaturista rândul, ca să mă pot eu bucura de lecturarea ei.

Aflând că e un roman de debut eram curiasă să văd ce impresii o să-mi lase stilul lui Jessie Burton, pentru că romanele de debut sunt uneori senzaţionale, alteori un fiasco. “Miniaturista” se încadrează în prima categorie, cu câteva amendamente pe care o să le detaliez spre final.

Ce mi-a plăcut? Subiectul, plasarea evenimentelor în Amsterdamul prosper de la sfârşitul anilor 1600, personajele puternice, atipice vremii, trăsăturile lor, descrierile scurte dar cu esenţă care m-au ajutat să intru repede în starea de spirit a acelor ani, să simt atmosfera străduţelor aglomerate, să gust din bucatele Corneliei, dar mai ales talentul de povestitoare al lui Burton. A avut cartea asta ceva ce m-a atras mereu spre ea, să înaintez cu lectura a fost un scop al fiecărei zile după muncă.

Citește în continuare „Recenzie:”Miniaturista” – Jessie Burton”