Recenzie: „Dacă Strada Beale ar putea vorbi” – James Baldwin

266059640-0“Dacă Strada Beale ar putea vorbi” e o mică comoară, pe lângă valoarea literară de care se bucură din 1974 încoace, are darul de a sădi puternice emoţii în sufletul cititorilor, de a-i învălui cu căldură şi a le dezvălui stări greu de înţeles fără experienţa necesară dar într-un mod revelator. Îmi plac cărţile concise, în care autorii reuşesc să transmită sentimente, informaţii şi realităţi prin puţine cuvinte iar James Baldwin a făcut o treabă grozavă cu aceasta cărţulie.

Povestea scrisă de Baldwin se desfăşoară pe fundalul unei Americi agresive a anilor 1970, ostilă populaţiei de culoare, în care justiţia e duplicitară şi trasă de sforile puterii în interesul albilor şi după bunul lor plac. În acest context personajele noastre principale, Tish şi Fonny, doi tineri de culoare, îşi trăiesc povestea, deopotrivă de iubire şi de supravieţuire.

Cei doi se cunosc din copilărie şi creşte între ei o prietenie sinceră, o complicitate, o legătură care în timp o să joace rol de evadare dintr-o lume sufocantă, lipsită de prea mari şanse sau speranţe în ceea ce-i priveşte pe ei, copiii născuţi pe strada Beale. Citește în continuare „Recenzie: „Dacă Strada Beale ar putea vorbi” – James Baldwin”

Recenzie: „Septembrie poate aştepta” – Susana Fortes

436958582-0Luna decembrie a fost una „detectivistă” pentru mine. Ideală pentru puţin mister, a părut perioada perfectă din an pentru poveşti à la Sherlock Holmes. În acest context “Septembrie poate aştepta” se anunţa cartea perfectă pentru a completa doza de enigme şi dezvăluiri la care am fost supusă în perioada mai sus amintită 🙂

Scrisă bine şi documentat, cartea Susanei Fortes are de toate: poveste, substanţă, persoanje care susţin acţiunea, ceva mister, spioni din perioada Celui de-al Doilea Razboi Mondial, o enigmă care cere rezolvare, o scriitoare dispărută la mijlocul anilor ‘50 – Emily J. Parker, un motan răsfăţat- Timothy Gordon, Londra ca plan al acţiunii şi o tânără studentă care-şi pregăteşte teza de doctorat – Rebeca Aldan

Emily J. Parker se născuse la Brighton în 1923 şi crescuse alături de tatăl care murise când ea avea doar patru ani, erou al bătăliei de pe Somme, mama ei şi cele trei mătuşi scoţiene luterane, fiind la şaiseprezece ani bursieră la Queen’s College din Oxford unde îl întâlneşte pe cel care o să-i devină soţ, Alan Pearson, eminent profesor de matematică, un adevărat as în calculul probabilităţilor. Odată cu izbucnirea războiului îşi întrerupe studiile şi începe să lucreze la baza de comunicaţii de la Bletchley Park, sediul principalei organizaţii de criptanaliză a Marii Britanii. După încheiarea războiului se retrage alături de soţul ei din lumina publică şi se dedică căsniciei şi scrisului, devenind o apreciată şi foarte promiţătoare scriitoare a generaţiei sale. The Guardian publică în 1950 un reportaj în care anunţă că autoarea lucrează la un nou roman, The Bridge, care însă nu va mai fi publicat. În 8 mai 1955, la Londra se sărbătoresc zece ani de la încheierea Celui de-Al Doilea Război Mondial, de pe străzile aglomerate şi din atmosfera exaltantă dispare brusc Emily J. Parker, fără a lăsa în urma ei nici un indiciu.

Citește în continuare „Recenzie: „Septembrie poate aştepta” – Susana Fortes”

Recenzie: “Învăţare” – Tara Westover

invatare-memorii_1_fullsize“Învăţare” e o carte despre care îmi vine greu să vorbesc. Despre genul acesta de carte în general nu se vorbeşte, se recomandă, se extrag idei din ea, se trec prin propriul filtru şi se pun în practică în măsura în care se pliază vieţii noastre. E imposibil să nu fi auzit de ea, cartea asta e peste tot, în listele de recomandări ale lui Barack Obama şi Bill Gates, la marile emisiuni TV din State, bestseller New York Times, Wall Street Journal, câştigătoarea a secţiunii de Memorii pe Goodreads în 2018, #hashtag-uită pe reţelele de socializare….

Educaţia vine sub multe forme în viaţa fiecăruia dintre noi. Pentru unii se opreşte după cei doisprezece ani de şcoală, pentru alţii e un proces care nu se sfârşeşte niciodată. Pentru unii vine sub forma unor certificate şi atestări, pentru alţii sub forma unei evoluţii personale sau spirituale impresionante, unii se educă din cărţi, alţii prin propria experienţă, însă toţi au în comun acelaşi efect, evoluţia, invingerea ignoranţei, claritatea perspectivei asupra lumii şi sinelui.

Citește în continuare „Recenzie: “Învăţare” – Tara Westover”

Recenzie: “Acolo unde cântă racii” – Delia Owens

2519“Acolo unde cântă racii” este poate una din cele mai pline de candoare cărţi citite de mine în ultima perioadă, scoţând la suprafaţă un personaj aproape magic, Fata Mlaştinii, Kya.

Fiind un roman de debut nu pot decât să apreciez stilul în care Delia Owens a scris această carte şi să aplaud documentarea făcută pentru a da viaţă unui mediu mai puţin accesibil traiului de zi cu zi, o mlaştină aflată pe malul oceanului, de pe coasta Carolinei de Nord.

“Balta nu e o mocirlă. Balta e un spaţiu al luminii, unde iarba creşte din apă, iar apa curge către cer. Pârâiaşe leneşe hălăduiesc în voie, purtând cu ele către mare globul soarelui, iar păsările cu picioaroange se înalţă cu neaşteptată graţie – de parcă n-ar fi alcătuite pentru zbor – în zarva asurzitoare a gâştelor albe..(…) Poate că era un meleag aspru, însă mustea a viață. Viață de toate soiurile – crabi de nisip agitându-și frenetic picioarele, raci ce navigau prin mâl, pești, creveți, stridii, căprioare grase și gâște durdulii ce umpleau uscatul și apă.”

Satul Barkley Cove, locul unde “oamenii buni” îşi duc existenţa, era centrul regiunii, al civilizaţiei. Într-o latură de sat era un locul numit “Oraşul coloraţilor”, aşezare în care vieţuiau persoanele de culoare adunate în zonă, iar spre ocean se întindea Balta în toată splendoarea ei. Pentru unii un teritoriu magic, pentru alţii doar locul în care oamenii certaţi cu legea sau cu viaţa în general îşi duceau zilele, numiţi mai exact “mizerii” sau “gunoaie” de mai civilizaţii lor vecini.

Citește în continuare „Recenzie: “Acolo unde cântă racii” – Delia Owens”

Recenzie: „Pachinko” – Lee Min Jin

“Pachinko” e una din puţinele cărţi pe care eu le-am vânat la propriu. Cu mult înainte să aflu că va fi tradusă şi în limba română era deja pe wishlistul meu literar şi am aşteptat cuminte să văd care va fi editura care o să-şi treacă în portofoliu cartea scrisă de Lee Min Jin. Mă interesa subiectul şi eram curioasă de scriitura lui Lee, ca să nu mai spun de minunăţia de copertă pe care o are. M-am bucurat nespus când am aflat că editura Nemira urma să publice cartea chiar înainte de a pleca eu în concediu. A fost prima carte pentru care am plasat o precomandă şi am aşteptat-o mai ceva ca pe Moş Crăciun.

Am avut aşteptări mari de la această carte şi în mare parte mi-au fost atinse. “Pachinko” e cu siguranţă cea mai bună carte pe care am citit-o anul acesta iar în rândurile de mai jos o să vă spun de ce.

Subiectul era unul care mă interesa. Întotdeauna am avut o slăbiciune pentru poveştile din partea aceea a lumii, în cazul de faţă Coreea şi Japonia. Ştiam că între cele două ţări relaţiile sunt oarecum tensionate, Coreea s-a aflat sub ocupaţie japoneză înaintea celui De-Al Doilea Razboi Mondial şi pare că nu a uitat nici până azi aceea perioadă. Dar dedesubturile, dramele, motivele nu le ştiam. Am aflat acum puţin câte puţin, însă nu vă speriaţi, cartea nu e un tratat istoric, acest factor e doar contextual, e decorul pe care îşi construieşte Lee povestea, una inspirată din realitatea acelor vremuri, minuţios documentată, după cum bine menţionează la sfârşitul cărţii.

Acţiunea e una complexă şi se desfăşoară din 1910 până în 1989, însoţind patru generaţii. O mulţime de personaje Citește în continuare „Recenzie: „Pachinko” – Lee Min Jin”

Recenzie: „Disecţie” – Han Kang

 

Am termnat de curând de citit “Disecţie” de Han Kang, autoare sud-coreeană ce abordează subiecte pe cât de sensibile pe atât de dure, subiecte care ridică semne de întrebare şi semnalează derapaje.  Însă un lucru e cert, Han Kang scrie bine, bine de tot.

După cum bine îi spune şi titlu, cartea de faţă disecă în şase capitole şi un epilog unul din cele mai sângeroase evenimente istorice ale ţării sale, masacrul de la Gwangju, din mai 1980. Ani la rând conducătorii acestei ţări au închis ochii, au evitat subiectul, au ignorat suferinţa celor implicaţi în revoltă, au ascuns sub preş, au fugit de răspundere. Vă sună cunoscut? Cu siguranţă.

La întrebarea Cum să ajungi pe “lista neagră” a preşedintei Park Geun Hye?, Kang deţine deja răspunsul. Scrii o carte care dezgroapă din negura uitării o atrocitate trecută sub tăcere chiar de cei care ar tebui să protejeze naţiunea, să-i confere siguranţa şi să lupte pentru cetăţenii ei. Descoperirea  în 2016 a acestei “liste negre” a oamenilor de cultură consideraţi indezirabili a reprezentat lovitura de graţie pentru Park, fiind demisă de Adunarea Naţională în urma unui protest amplu al sud-coreenilor.

Ce s-a întâmplat de fapt în Gwangju în mai 1980? Prefaţa scrisă de Iolanda Prodan face o radiografie foarte utilă a evenimentelor istorice şi sociale din acea perioadă Citește în continuare „Recenzie: „Disecţie” – Han Kang”

Recenzie: “Fiicele paznicului” – Jean E. Pendziwol

Vremea capricioasă de afară mi-a dat planurile peste cap, însă nu am cedat la presiunea ei şi am găsit alternative pentru a mă bucura de o lectură cu totul deosebită. Am ales pentru zilele libere de sărbători să citesc “Fiicele paznicului” la îndemnul Publishers Weekly, “O carte pentru iubitoarele surorilor Brontë şi ale lui Jodi Picoult, în egală măsură, numai bună de citit într-un hamac”. Ei bine, n-am reuşit să o citesc într-un hamac, după cum plănuisem. Făcând excepţie de aspectul acesta am avut parte de o lectură remarcabilă, care mi-a depăşit mult aşteptările, m-a desprins de realitate şi  m-a purtat departe, pe ţărmul Lacului Superior, în Ontario, călătorind prin amintirile unei femei pentru care trecutul a avut nenumărate întrebări şi prea puţine răspunsuri până în ziua în care a ajuns-o din urmă şi au stat faţă în faţă.

Elizabeth Livingston, aflată la o vârstă foarte înaintată se retrage la Azilul Boreal din apropierea Lacului Superior, locul unde şi-a petrecut copilăria şi adolescenţa, locul care a lăsat urme adânci şi care a chemat-o mereu printr-un strigăt mut mai aproape, mereu mai aproape.

În 1918 la farul din Phorpyry Point se instalează un nou paznic, Andrew Livingstone, care îşi petrece aici restul vieţii alături de soţia Lil iar apoi copii Peter, Charles şi gemenele Elizabeth şi Emily.

În prezent, Elizabeth primeşte la azil vizita unor ofiţeri care-i aduc vestea că a fost găsită o ambarcaţiune cu pânze, eşuată, avariată şi abandonată, în Middlebrun Bay, în apropiere de Silver Islet, numele bărcii este Wild Dancer, a fost înmatriculată pe numele lui Charles Livingston, fratele ei, fratele pe care nu l-a văzut de mai bine de şaizeci de ani. Odată cu vestea, cei doi aduc nişte jurnale vechi găsite la bordul ambarcaţiunii Citește în continuare „Recenzie: “Fiicele paznicului” – Jean E. Pendziwol”

Recenzie: „Eleanor Oliphant se simte excelent” – Gail Honeyman

V-aţi întrebat vreodată cât “BINE” se ascunde de fapt în spatele celebrului răspuns care ne este mereu sevit de către cei din jur la întrebarea “Ce faci? Cum eşti?” Ce poartă fiecare om în sufletul lui, ce povestea are, ce-l bucură cu adevărat, ce-l supără cel mai tare, cât din ceea ce se vede la suprafaţă vine din interior? Acestea sunt întrebările cu care m-a lăsat Eleanor, însă mi-a lăsat şi speranţă, căldură şi un sentiment de BINE spre EXCELENT.

Elenor Oliphant nu se simte chiar bine, asta am descoperit din primul capitol. La treizeci de ani, Eleanor are un loc de muncă stabil, e constantă în profesia ei însă e statică şi deşi are potenţial nu a progresat deloc, e prizoniera unei rutine care o ţine pe loc. Nu are prieteni, e  tăios de onestă în relaţia cu ceilalţi, nu face lucruri de dragul de a plăcea altora, nu ia masa de prânz cu colegii, ocupă o locuinţă socială, îşi petrece weekendurile singură acompaniată de vodcă, gătind mereu o cina pentru o persoană şi neaşteptând ceva anume de la viaţă.

Ca cititor te întrebi DE CE? De ce Eleanor nu are aşteptări de la viaţă? De ce se limitează la lucruri care-i oferă o oarecare siguranţă şi nu se aventurează în tumultul vieţii? Toate aceste întrebări au răspuns pe parcursul cărţii însa sunt atât de bine dozate de Gail Honeyman încât fiecare capitol mai adaugă o piesă în puzzle şi vrei mereu să întorci pagina să afli mai mult.

Lucrând la departamentul contabil al unei firme de design grafic din Glasgow nu se remarcă în colectivul social prin nimic deosebit, nu doreşte să ia parte la activităţi cu colegii ei, la masa de prânz preferă să dezlege cuvinte încrucişate decât să aiba compania lor, are un limbaj bătrânicios, o rutină riguroasă, nu iese în oraş, nu caută să facă pe plac celorlalţi, weekendurile le petrece mereu singură. Aceasta e Eleanor la începutul romanului, dar nu va fi la fel şi la sfârşitul lui… Citește în continuare „Recenzie: „Eleanor Oliphant se simte excelent” – Gail Honeyman”

Recenzie: “Ultimul tren spre Istanbul” – Ayşe Kulin

Dacă vă plac romanele istorice şi mai ales cele care au subiectul legat de cel de-al Doilea Război Mondial atunci “Ultimul trenul spre Istanbul” va fi cu siguranţă o lectura plăcută, mai ales că perspectiva va fi una puţin diferită faţă de alte romane cu aceeaşi temă, cea a Turciei, ţară care s-a zbătut să  rămână  neutră şi să-şi păstreze cetăţenii în siguranţă  în faţa urgiei naziste.

În centrul poveştii se află cele două fiice ale Paşei Fazil Reşat, Sabiha cea devotată  familiei, care avea să nu dezamăgească familia urmând drumul trasat deja de părinţii ei căsătorindu-se cu Macit, diplomat la Ministerul de Externe şi Selva, rebela familiei, cea care avea să-şi decidă singură soarta chiar dacă căsătoria cu Rafael Alfandari, fiul unui medic evreu, avea să o îndepărteze de familie şi ţară.

Neînţeleasă de familie şi neacceptată alături de soţul ei într-o ţară care nu tolera căsătoriile între musulmani şi evrei Selva hotărăşte să înceapă o nouă viaţă alături de Rafo în Franţa, ţara care părea să le promită fericirea şi liniştea la care sperau amândoi. Însă speranţele lor sunt repede năruite odată cu ocuparea Franţei de către Germania şi nebuneasca vânătoare de evrei pe tot teritoriul ţării. Se mută alături cu soţul ei şi micul Fazil, fiul lor, de la Paris la Marsillia însă negura duşmanului se întinde şi aici transformând pacea în tensiune şi instalând spaima în existenţa de zi cu zi.

Citește în continuare „Recenzie: “Ultimul tren spre Istanbul” – Ayşe Kulin”

Recenzie: „Dansul privighetorii de primăvară” – Shin Kyung Sook

1251407

Cu Shin Kyung Sook m-am împrietenit prin intermediul altor două cărţi care mi-au plăcut tare mult, “Voi fi acolo” şi “Te rog, ai grijă de mama” iar acum, la a treia carte împreună am trecut-o în categoria autorilor preferaţi pentru că după trei cărţi pe sufletul meu şi-a câştigat acest loc.

Aflând deja că “Dansul privighetorii de primăvară” este un roman istoric am fost cu atât mai curioasă cu cât stilul autoarei cunoscut mie din precedentele cărţi citite îmi părea perfect pliat pe problemele sociale cu care se confruntă societatea coreeană, fie că e vorba de revoluţiile studenţilor din anii ‘80 sau de radiografia familiei coreene.

Yi Jin, protagonista poveştii noastre, ia naştere dintr-o poveste reală, pe care Shin Kyung Sook o scoate din negura uitării şi recreează în jurul ei destinul primei femei coreene care primeşte permisiunea de a pleca din Joseon, făcând o paralela cu soarta micului regat aflat la intersecţia dintre interesele ascunse ale puterilor învecinate, Japonia, China şi Rusia.

Deşi romanul este prezentat ca o poveste de dragoste între o celebră dansatoare de la curtea regelui şi un diplomat francez profunzimea lecturii duce mult mai departe.

Jin, orfană, ajunge de mică la curtea regală fiind îndrăgită de regină, căreia îi amintea de fiica decedată, este preţuită de aceasta şi ocrotită devenind astfel după ani una din cele mai devotate şi loiale credincioase ale acesteia iar apoi după o lungă perioadă de pregătire şi studiu cea mai apreciată dansatoare de la curtea regelui. Fiind orfană nimeni nu i-a dat un nume, în funcţie de conjunctură era fie domnişoara Seo(după numele celei care a crescut-o), dansatoarea Seo, curteana Seo iar pentru prietenii din copilărie Jinjin sau Lăcrămioara, dar mai presus de toate era “umila mea persoană”, singurul mod în care se putea adresa despre sine. Citește în continuare „Recenzie: „Dansul privighetorii de primăvară” – Shin Kyung Sook”