„Quo Vadis” – Henryk Sienkiewicz

Quo Vadis este exemplul cel mai grăitor pentru mine că fiecare carte își are timpul ei în viaţa fiecărui cititor. Multe din cărțile  care nu ne plac e foarte posbil să nu-şi fi găsit momentul ideal de a ni se dezvălui.

Am început-o în urmă cu un an, simţind nevoia să recuperez restanţele pe care le am din literatura clasică şi de bună calitate. Totuşi ceva nu a mers, mă împotmoleam la fiecare cuvânt latin folosit de autor și în fiecare trimitere la notele de subsol, toate astea îngreunând teribil ritmul lecturii. După prima sută de pagini am pus cartea deoparte convinsă fiind că îmi trebuie probabil o anumită stare ca să o pot citi având totuși regretul că nu am reuşit să mă bucur de o lectură e calitate.

Altfel au stat însă lucrurile acum. Cartea s-a aflat mereu pe noptieră în tot acest timp, aşteptându-şi cumva momentul ei. „Ceva” m-a tras din nou spre ea iar spre surprinderea mea lectura a mers ca unsă de data asta. Am reluat-o nu de unde am rămas ci de la început și totul a decurs foarte lin, bucurându-mă astfel de o lectură de 5 stele.

Mă simt umilă în faţa acestei cărți și nu cred că a rămas ceva nespus în cei 125 de ani de la apariția ei, orice aş spune ar fi doar o repetiţie a elogiilor deja primite, astfel că o recenzie din partea mea nu ar fi pe măsura valorii ei, o să las mai jos totuşi câteva idei şi citate care merită menţionate.

Prezentare:

Cu acțiunea plasată în Roma anului 64 d.Hr., în timpul domniei împăratului Nero, romanul Quo vadis are în centrul său povestea de dragoste dintre Ligia, o tânără creștină, și Marcus Vinicius, un patrician roman. În ciuda tuturor vicisitudinilor, într-o epocă violentă și coruptă, dragostea îl duce pe tânărul roman pe calea blândeții și a înălțării spirituale. Pentru a-și putea uni soarta cu aleasa inimii lui, sub oblăduirea Sfântului Apostol Pavel, devine el însuși creștin. Alături de personajele fictive, în carte evoluează o serie de figuri istorice reale, începând cu însuși împăratul despre care se spune că a dat foc Romei. Persecuțiile și cruzimile împotriva primilor creștini, concomitent cu descompunerea morală a societății romane a vremii constituie fundalul istoric al desfășurării acțiunii.

Personalitate marcantă a literaturii polone și universale, Henryk Sienkiewicz a primit Premiul Nobel „pentru meritele sale excepționale ca scriitor epic“.

Citate:

❝… bogăţia, gloria, puterea nu sunt decât fum, deşertăciune! Bogatul va găsi întotdeauna pe altul mai bogat decât el, gloria poate fi întunecată de alta şi mai mare iar cel puternic va fi  învins de unul şi mai puternic… Dar până şi împăratul sau oricare dintre zei poate oare să încerce o plăcere mai mare, poate fi mai fericit decât un muritor de rând  în clipa când la pieptul lui se zbate pieptul iubit, când sărută gura dragă?…O, Ligia, dragostea ne face egali cu zeii!…❞

❝Să iubești nu e suficient, trebuie să știi să înveți pe altul arta dragostei. Plăcerea o simte și plebea, chiar și animalele. Omul adevărat, însă, tocmai prin asta se deosebeşte de animale. El transformă dragostea într-o artă nobilă și, bucurându-se de ea, e conștient de valoarea ei divină. Astfel, nu-și satisface trupul, ci și sufletul.❞

❝Își oferă durerea lui Dumnezeu, așteaptă și are încredere. Chiar și acum, când primește încă o lovitură, când porunca asupritorului crud îi răpeşte ființa dragă, pe care Aulus o numise lumina ochilor, are încă încredere, convinsă că există o putere mai mare decât a lui Nero și o milă mai puternică decât răutatea lui. ❞

❝Speranța așteaptă câte ceva  de la fiecare zi de mâine, altminteri nu s-ar mai putea trăi.❞

❝Dragostea este un cerc mai puternic decât spaima.❞

❝O nouă speranță îi învioră inima. Petru fusese întotdeauna pentru el o ființă neînțeleasă, aproape supranaturală. De când îl ascultase la Ostrianum, rămăsese cu o impresie ciudată, despre care îi scrisese Ligiei la începutul şederii la Antium: anume că fiecare cuvânt al acestui bătrân este sau trebuie să se întrupeze în adevăr. Când îl cunoscuse mai de aproape în timpul bolii, impresia aceasta de adâncise și mai mult, transformându-se apoi într-o  convingere nestrămutată.❞

❝Cimitirul acesta îi făcea impresia unei adunături de nebuni, dar și a unui loc enigmatic și înspăimântător, născând în el, ca într-un culcuş mistic, ceva ce nu mai existase pe lume. Își repetă în minte tot ce spusese bătrânul de la început despre viață, adevăr, iubire, Dumnezeu și aceste gânduri îl orbiră cu strălucirea lor, așa cum ochii sunt orbiți de fulgerele ce urmează unul după altul. ❞

❝Ce iubire se teme de plăcere și naște durere? Cine să mai înțeleagă? Cine poate să priceapă? Dacă n-ar spera că o va  regăsi, și-ar împlânta spada în el! Iubirea se dăruiește, nu se ia! ❞

❝Același dor nelămurit, care-l uimise în cântecele îngânate cu jumătate de glas de oameni izolați pe drumul spre cimitir, răsuna și acum în acest imn, dar mult mai limpede și mai puternic, devenind atât de impresionant și de uriaş, de parcă împreună cu oamenii se tânguiau tot cimitirul, colinele, râpele și împrejurimile. Aveai impresia că auzi un fel de chemare în noapte, o rugăminte umilă a unor rătăciți prin beznă, cerând ajutor. Înălțate spre cer, capetele păreau să vadă pe cineva în tăriile înalte şi-l chemau să coboare. Când cântecul încetă, urmă un moment de așteptare atât de impresionantă, că până și Vinicius și însoțitorii lui se uitară fără să vrea spre stele, parcă temându-se că se va întâmpla o minune, că va coborî cineva cu adevărat. În Asia Mică, în Egipt și chiar la Roma, tânărul patrician văzuse o mulțime de temple, cunoscuse o mulțime de credințe și auzise nu puține cântece, dar abia aici vedea pentru prima oară oameni care-și chemau divinitatea nu pentru că voiau să îndeplinească un ritual stabilit, ci din toată inima, din dorul acela al copiilor după mamă și tatăl lor.❞

❝… ardeau trecutul și sufletul Romei, iar el, împăratul, stătea cu lăuta într-o mână, cu chipul împietrit al unui actor de tragedie și cu gândul nu la oraşul distrus, ci la atitudinea și cuvintele patetice cu care să redea cât mai bine măreția prăpădului, să trezească cea mai marenadmirație și să obțină cele mai înflăcărate aplauze. ❞

❝Vezi tu, oamenii n-au cunoscut până acum un Dumnezeu pe care să-l poată iubi, de aceea nu s-au iubit nici între ei. De aici și suferința lor, deoarece așa cum lumina izvorăște din soare, tot așa și fericirea provine din dragoste. ❞

Titlu: “Quo Vadis” | Autor: Henryk Sienkiewicz | Editura: Litera | Traducerea: Stan Velea | Anul apariţiei: 2020 | Număr pagini: 816

Recenzie: „Hamnet” Maggie O’Farrell

Aşa cum se întâmplă cu multe cărţi în ultima perioadă, mi-am dorit să citesc Hamnet cu mult timp înainte să fie tradusă în română. În cazul acestor cărţi nu e vorba doar de hype-ul care se creează în jurul lor ci mai degrabă de sursa din care aflu despre ele, iar în acest caz câştigarea Women’s Prize for Fiction este una suficient de convingătoare.

O să încep din start prin a spune că personajul principal al acestei cărţi este chiar Maggie O’Farrell, autoarea. Cea pe care am urmărit-o pe tot parcursul cărţii a fost chiar ea, scriitoarea. Pentru puterea şi talentul de a mânui cuvintele, de a le da sens, de a le vrăji ca să prindă viaţă în inima cititorului, modul în care m-a atras în poveste şi în atmosfera creată şi m-a ţinut acolo până la sfârşit au fost vedetele acestei cărţi.

Eu personal îi aduc ei toate elogiile. Ştiu, toate cărţile sunt scrise de cineva dar nu toate strălucesc datorită autorului, unii autori trec în plan secund şi deşi sunt convinsă că O’Farrell nu şi-a dorit să impresioneze mai mult decât cartea face totuşi parte din acei autori cărora vrei să le citeşti toate operele, pentru puterea de a transcede paginile, povestea, personajele, şi-ţi vorbeşte personal, te face părtaş, nu-ţi expune doar o situaţie, te face martor, te implică emoţional, te face să-ţi însuşeşti parte din poveste.

Ştiind din sinopsis despre ce urma să citesc mă întrebam cum mă va surprinde această carte, cum va reuşi să creeze atmosferă şi tensiune până la final ca să-mi ţină interesul la cote maxime.

Suntem în Stratford-upon-Avon, Anglia, în vara anul 1596, o tânără fată – Judith –  cade răpusă de febră la pat, fratele ei geamăn – Hamnet – caută pretutindeni ajutor şi nu înţelege de ce atunci când e mai mare nevoie nu e nimeni acasă. Mama – Agnes – este la marginea oraşului, în grădina în care îşi creşte plantele medicinale, tatăl – Shakespeare – absent în cea mai mare parte a timpului lucrează la Londra. În aceasta perioadă Ciuma Neagră curmă destine fără milă, tineri sau bătrâni, sănătoşi sau bolnavi, oamenii îi cad pradă fără milă. La vârsta de 11 ani,  singurul fiul al lui Shakespeare a murit. Nu există înregistrări privind cauza morţii iar adevărul istoric nu se poate verifica, însă Maggie O’Farrell ţese în preajma acestui eveniment întreaga carte.

Pornind de la o supoziţie, Maggie Ofarrell construieşte un roman de o complexitate fantastică, alăturând unor personaje parcă desprinse din folclor, emoţii şi trăiri atât de profunde încât tabloul creat este amplu, vibrant, proaspăt şi mereu schimbător. Deşi este o carte despre pierdere şi doliu are în ea forţa de a limpezi şi a vindeca.

Despre familia lui Shakespeare rămasă la Stratford, care nu i s-a alăturat niciodată marelui scriitor la Londra au rămas puţine informaţii peste vremuri, însă ele sunt baza pe care autoarea îşi construieşte naraţiunea. Pornind de la puţinele detalii cunoscute, despre casa părintească, numele copiilor şi date despre soţie, renaşte un tablou al epocii elisabetane, al oamenilor, al relaţiilor de familie, de cuplu, al portretizării unor personaje uitate sau ignorate de istorie. Ficţiunea creată depăşeşte mult aşteptările tocmai pentru că materialul istoric de care dispune este unul sărăcăcios.

William Shakespeare nu este numit în roman. Este pe rând fiul, soţul, tatăl, tocmai pentru a pune reflectoarele pe Agnes, soţia lui, personajul în jurul căruia gravitează toţi şi toate. Pare desprinsă din poveştile folclorice de la începutul lumii, Agnes apare în viaţa soţului ei parcă pentru a-i fi salvare şi refugiu dintr-un mediu nefavorabil şi dintr-o familie în care se simte neînţeles. O femeie, liberă pentru cutumele vremii, un spirit sălbatic care se mişcă atât de natural în natură precum vântul pe crestele munţilor, care printr-o simplă apăsare pe muşchiul dintre degetul mare şi cel arătător al unei mâini simte tot ce trece prin corpul acelei persoane, ce boli stau la pândă, ce pericole ameninţă din întuneric. ­­­

Orice viață are un miez, un ax, un epicentru din care se revarsă toate, la care se întorc toate. Acest moment este al mamei absente: băiatul, casa goală, curtea părăsită, strigătul neauzit. El stând aici, în spatele casei, strigându-i pe oamenii care l-au hrănit, l-au înfăşat, l-au legănat să adoarmă, l-au ținut de mână când a făcut primii paşi, l-au învățat să folosească o lingură, să sufle în supă înainte s-o mănânce, să aibă grijă când traversează strada, să lase câinii adormiți în pace, să clătească o ceașcă înainte să bea, să se țină departe de apa adâncă.
Momentul acesta va rămâne adânc întipărit în inima ei, pentru tot restul vieții.

Relaţiile pe care le are Agnes cu cei din jur sunt definitorii. Personajele din jurul ei sunt la fel de puternice, de prezente: mama vitregă – Joan, socrii – Mary şi John, fiica cea mare – Susana, gemenii – Judith si Hamnet, fratele – Bartholomew, cumnata – Eliza, toţi au un rol şi fluidizează acţiunea şi evenimentele pas cu pas, crescând tensiunea şi aşteptarea cititorilor. Deşi ştim deznodământul acestei poveşti – moartea fiului – povestea în starturi, pendulând în trecutul părinţilor ca apoi să revină la prezentul copiilor, creşte treptat pe măsură ce colecţionează emoţiile, trăirile, reuşitele si eşecurile celor implicaţi.

Pe lângă personajele foarte bine ancorate în poveste, detaliile pe care le oferă autoarea ca s­ă susţină naraţiunea mi-au captat atenţia. Capitolul în care aflăm parcursul bolii de la mii de kilometrii depărtare până în micul atelier de croitorie în care lucra Judith, denotă măiestria literară a autoarei. Nici un detaliu nu e lăsat la întâmplare şi nici o propoziţie nu e scrisă de umplutură, orice cuvânt îşi are rolul lui.

Capitolul care descrie moartea micului Hamnet este extrem de apăsător. Durerea mamei, acceptarea morţii şi a eşecului ei de a-şi salva fiul, pregătirea corpului pentru înmormântare, aşteptarea tatălui sunt descrise atât de real încât senzaţiile sunt aproape fizice pentru cititor, fiind parte a familiei îndurerate.

Doliul este împărţit fiecărui membru al familiei şi simţi suferinţa tuturor. Speranţele lor de a-şi alina durerea, căutând prezenţa lui tocmai în absenţă, în lucrurile şi spaţiile pe care le umplea în trecut, în colţuri ale minţii şi sufletului pe care le ocupa până nu de mult, senzaţiile create sunt aproape palpabile.

Agnes este o femeie sfărâmată în bucăți, călcate în picioare și împrăștiate în jur. Nu s-ar mira dacă, într-una din zilele acestea, ar privi în jos și ar vedea un picior într-un colț, un braț rămas pe jos, o mână căzută pe podea. Fiicele ei sunt la fel. Chipul Susannei este serios, sprâncenele ei coborâte într-o expresie ce aduce a furie. Judith doar plânge, iar și iar, în liniște; lacrimile se scurg din ea și par că nu se vor opri niciodată.
De unde să fi știut că Hamnet era cuiul care îi ținea împreună? Că, fără el, se vor fărâma toți și se vor nărui, ca o ceașcă spartă pe podea?

O întrebare îşi caută răspuns, Maggie O’Farrell încearcă să-l dea. În ce măsură moarte fiului Hamnet a stat la baza scrierii, după patru ani,  a operei pentru care tatăl său a devenit atât de faimos – Hamlet? Sfârşitul superb al romanului dă un răspuns în sensul acesta. Fiecare îşi aminteşte de cei trecuţi în nefiinţă în mod propriu, fiecare umple golul cum se pricepe mai bine şi ar face orice pentru ca cei dragi să rămână mereu prezenţi în vieţile noastre, dovadă stă faptul că Hamnet dăinuieşte după patru secole datorită încercărilor tatălui său de a-i suplini absenţa.

Deocamdată, ea stă chiar în fața mulțimii, la marginea scenei; îi strânge marginea de lemn cu amândouă mâinile. La distanță de un braț, sau poate două, este Hamlet, Hamlet al ei, așa cum ar fi putut să fie, dacă ar fi trăit, și fantoma, care are mâinile soțului ei, barba soțului ei, care vorbește cu glasul soțului ei. Întinde o mână, ca pentru a-i recunoaște, ca pentru a simți aerul dintre ei trei, ca pentru a străpunge limita dintre public și actori, dintre viața reală și piesă. Fantoma îşi întoarce capul spre ea, în clipa în care se pregătește să iasă de pe scenă. Se uită țintă la ea, întâlnindu-i privirea, când rostește ultimele cuvinte:
– Să nu mă uiți.

Deşi abia am terminat de citit cartea sunt convinsă că se cere a fi recitită cândva si sunt convinsă că o să o redescopăr cu şi mai mare plăcere, o să observ noi detalii şi substraturi lăsate acolo de magica Maggie O’Farrell.

 

Maggie O‘Farrell (n. 1972), prozatoare britanică, este autoarea a opt romane și a unui volum de memorii. A câștigat prestigioasele Betty Trask Award (pentru romanul After You’d Gone), Somerset Maugham Award (pentru romanul The Distance Between Us) și Costa Book Award (pentru romanul The Hand that First Held Mine). Cărțile ei sunt traduse în mai bine de 30 de limbi. Trăiește la Edinburgh, alături de soțul ei, scriitorul William Sutcliffe, și de cei trei copii ai lor.


Titlu: “Hamnet” | Autor: Maggie O’Farrell | Editura: Pandora M | Traducerea: Mihaela Buruiană | Anul apariţiei: 2021 | Număr pagini: 400

Recenzie: „Piranesi” – Susanna Clarke

Oh, Piranesi, ce lectură bizară şi plăcută în acelaşi timp ai fost tu pentru mine!

Cartea care m-a făcut să mă reîndrăgostesc de poveşti. Da, există, în cazul meu cărţi datorită cărora mă reîndrăgostesc de tot ceea ce înseamnă lectura, cu toate tabieturile ei: plăcerea de a sta cu o carte în mână, de a da pagină după pagină, de a mă cuibări undeva, cu o ceaşcă de cafea pe aproape, întrând într-o lume aparte. Şi de o lume aparte, unică, am avut parte şi în „Piranesi”, cartea este cu siguranță cea mai bizară  citită de mine vreodată, dar care într-un mod plăcut şi-a făcut loc în sufletul meu.

Deşi mai sus îi aduc elogii trebuie să mărturisesc că nu a fost totuşi dragoste la prima vedere între mine şi cartea Susannei Clarke, dar pentru că orice relaţie de durată se clădeşte cu răbdare şi stoicism am reuşit şi noi(eu şi cartea) să ieşim din această aventură mână în mână şi inimă la inimă.

Citește în continuare „Recenzie: „Piranesi” – Susanna Clarke”

Recenzie: „Dacă Strada Beale ar putea vorbi” – James Baldwin

266059640-0“Dacă Strada Beale ar putea vorbi” e o mică comoară, pe lângă valoarea literară de care se bucură din 1974 încoace, are darul de a sădi puternice emoţii în sufletul cititorilor, de a-i învălui cu căldură şi a le dezvălui stări greu de înţeles fără experienţa necesară dar într-un mod revelator. Îmi plac cărţile concise, în care autorii reuşesc să transmită sentimente, informaţii şi realităţi prin puţine cuvinte iar James Baldwin a făcut o treabă grozavă cu aceasta cărţulie.

Povestea scrisă de Baldwin se desfăşoară pe fundalul unei Americi agresive a anilor 1970, ostilă populaţiei de culoare, în care justiţia e duplicitară şi trasă de sforile puterii în interesul albilor şi după bunul lor plac. În acest context personajele noastre principale, Tish şi Fonny, doi tineri de culoare, îşi trăiesc povestea, deopotrivă de iubire şi de supravieţuire.

Cei doi se cunosc din copilărie şi creşte între ei o prietenie sinceră, o complicitate, o legătură care în timp o să joace rol de evadare dintr-o lume sufocantă, lipsită de prea mari şanse sau speranţe în ceea ce-i priveşte pe ei, copiii născuţi pe strada Beale. Citește în continuare „Recenzie: „Dacă Strada Beale ar putea vorbi” – James Baldwin”

Recenzie: „Pachinko” – Lee Min Jin

“Pachinko” e una din puţinele cărţi pe care eu le-am vânat la propriu. Cu mult înainte să aflu că va fi tradusă şi în limba română era deja pe wishlistul meu literar şi am aşteptat cuminte să văd care va fi editura care o să-şi treacă în portofoliu cartea scrisă de Lee Min Jin. Mă interesa subiectul şi eram curioasă de scriitura lui Lee, ca să nu mai spun de minunăţia de copertă pe care o are. M-am bucurat nespus când am aflat că editura Nemira urma să publice cartea chiar înainte de a pleca eu în concediu. A fost prima carte pentru care am plasat o precomandă şi am aşteptat-o mai ceva ca pe Moş Crăciun.

Am avut aşteptări mari de la această carte şi în mare parte mi-au fost atinse. “Pachinko” e cu siguranţă cea mai bună carte pe care am citit-o anul acesta iar în rândurile de mai jos o să vă spun de ce.

Subiectul era unul care mă interesa. Întotdeauna am avut o slăbiciune pentru poveştile din partea aceea a lumii, în cazul de faţă Coreea şi Japonia. Ştiam că între cele două ţări relaţiile sunt oarecum tensionate, Coreea s-a aflat sub ocupaţie japoneză înaintea celui De-Al Doilea Razboi Mondial şi pare că nu a uitat nici până azi aceea perioadă. Dar dedesubturile, dramele, motivele nu le ştiam. Am aflat acum puţin câte puţin, însă nu vă speriaţi, cartea nu e un tratat istoric, acest factor e doar contextual, e decorul pe care îşi construieşte Lee povestea, una inspirată din realitatea acelor vremuri, minuţios documentată, după cum bine menţionează la sfârşitul cărţii.

Acţiunea e una complexă şi se desfăşoară din 1910 până în 1989, însoţind patru generaţii. O mulţime de personaje Citește în continuare „Recenzie: „Pachinko” – Lee Min Jin”

Recenzie: “Ultimul tren spre Istanbul” – Ayşe Kulin

Dacă vă plac romanele istorice şi mai ales cele care au subiectul legat de cel de-al Doilea Război Mondial atunci “Ultimul trenul spre Istanbul” va fi cu siguranţă o lectura plăcută, mai ales că perspectiva va fi una puţin diferită faţă de alte romane cu aceeaşi temă, cea a Turciei, ţară care s-a zbătut să  rămână  neutră şi să-şi păstreze cetăţenii în siguranţă  în faţa urgiei naziste.

În centrul poveştii se află cele două fiice ale Paşei Fazil Reşat, Sabiha cea devotată  familiei, care avea să nu dezamăgească familia urmând drumul trasat deja de părinţii ei căsătorindu-se cu Macit, diplomat la Ministerul de Externe şi Selva, rebela familiei, cea care avea să-şi decidă singură soarta chiar dacă căsătoria cu Rafael Alfandari, fiul unui medic evreu, avea să o îndepărteze de familie şi ţară.

Neînţeleasă de familie şi neacceptată alături de soţul ei într-o ţară care nu tolera căsătoriile între musulmani şi evrei Selva hotărăşte să înceapă o nouă viaţă alături de Rafo în Franţa, ţara care părea să le promită fericirea şi liniştea la care sperau amândoi. Însă speranţele lor sunt repede năruite odată cu ocuparea Franţei de către Germania şi nebuneasca vânătoare de evrei pe tot teritoriul ţării. Se mută alături cu soţul ei şi micul Fazil, fiul lor, de la Paris la Marsillia însă negura duşmanului se întinde şi aici transformând pacea în tensiune şi instalând spaima în existenţa de zi cu zi.

Citește în continuare „Recenzie: “Ultimul tren spre Istanbul” – Ayşe Kulin”

Recenzie: “O mie de femei albe” – Jim Fergus

9781250074447Dacă sunteţi în căutarea unei cărţi cu un subiect inedit, aventuros, uşor romantic, despre evenimente care stau la limita dintre realitate şi ficţiune, vă propun să citiţi această carte scrisă de Jim Fergus, care pare a-şi alege subiecte mai puţin comune pentru cărţile sale.

“În 1854, în cadrul unei conferinţe de pace susţinută la Fortul Laramie, un important şef de trib al indienilor Cheyenne din partea de nord a ţării a cerut reprezentanţilor armatei Statelor Unite să le dăruiască o mie de femei albe, care urmau să devină soţiile tinerilor săi războinici. Având în vedere faptul că orânduirea indienilor Cheyenne este de tip matriarhal, iar nou-născuţii aparţin tribului din care face parte mama, aceasta li s-a părut cea mai potrivită cale de a pătrunde în lumea omului alb, o înspăimântătoare lume nouă ce se închidea în faţa amerindienilor(…). Nici nu ar mai fi nevoie să spun că cererea lor nu a fost bine primită de autorităţile albilor; conferinţa de pace s-a încheiat brusc, indienii s-au întors acasă, iar femeile albe nu au mai ajuns niciodată la ei. În romanul de faţă însă, sosirea lor se produce”, guvernul demarează în taină un program numit “mirese pentru indieni”.

Pornind de la acest eveniment istoric real, încercarea de a stabili un armistiţiu între preşedintele american Ulysses S. Grant şi căpetenia indienilor Cheyenne – Micul Lup, Jim Fergus scrie o carte extrem de interesantă, captivantă, aventuroasă care o să vă aţâţe curiozitatea până la final, o poveste foarte bine închegată, bine gândită şi structurată. Deşi începutul a fost puţin ezitant din punctul meu de vedere, cu o introducere care cel puţin pe mine m-a dezorientat puţin, continuarea însă decurge din bine înspre foarte bine.

Este de admirat documentarea făcută de autor, fiind nevoie de adunarea multor informaţii pentru a crea atmosfera triburilor indiene din preajma anului 1875(perioadă în care se peterece acţiunea), raportul “lumii civilizate” la aceste triburi, relaţiile sociale ale vremii, problemele rasiale, abordarea religioasă şi spiritualitatea triburilor, obiceiurile şi stilul de viaţă.

Povestea ne este prezentată din perspectiva lui May Dodd, prin cele şapte caiete în care şi-a consemnat întreaga experienţă de soţie a căpeteniei indienilor Cheyenne. Citește în continuare „Recenzie: “O mie de femei albe” – Jim Fergus”

Recenzie: “Anul tău perfect” – Charlotte Lucas

anul tau perfect Din dorinţa unei lecturi mai lejere, care să mă ajute să-mi recapăt plăcerea de a citi, rătăcită oarecum în urma unor lecturi mai împovărătoare am pus mâna pe “Anul tău perfect”. După sinopsis părea atrăgătoare iar stilul degajat mi-a dat certitudinea că o să petrec câteva ore într-o companie plăcută.

În trecut nu obişnuiam să citesc “Cuvântul înainte” sau “După”, “Mulţumirile” sau orce lămurire oferită de autor sau editor. Însă de ceva timp am corectat această greşeală şi bine am făcut pentru că dacă nu aş fi procedat la fel şi acum rămâneam oarecum cu ochii în soare la finalul cărţii, cu o mare nedumerire sau chiar dezamăgire. Dar de explicat o să mă explic ceva mai spre sfârşitul articolului (ca să procedez şi eu în stilul cărţii, nu de alta 😀 )

Aşadar, despre carte conform editurii: Când află că Simon, prietenul ei, nu mai are de trăit decât un an, Hannah, o educatoare ambiţioasă şi optimistă, decide să îi ofere „anul perfect”. Planul ei, care întâmplător îl implică şi pe Jonathan, un tip pedant, disciplinat, preocupat de vânarea greșelilor celor din jur, se bazează pe identificarea lucrurilor cu adevărat importante din viaţa noastră. Citește în continuare „Recenzie: “Anul tău perfect” – Charlotte Lucas”

Recenzie: „Îmi pare rău, sunt așteptată”-Agnès Martin-Lugand

imi-pare-rau-sunt-asteptata_1_fullsize Că luăm decizii pripite, că suntem presaţi de timp, că vrem mai mult, din ce în ce MAI MULT, că jucăm pe mai multe terenuri, că amânăm lucrurile esenţiale pe motiv că mai pot aştepta, toate aceste realităţi ne sunt cunoscute, le trăim zi de zi, fiecare dintre noi, sunt parte nedetaşabilă a vremurilor haotice pe care le traversăm. Trebuie să fii extrem de privilegiat pentru a te putea “lipsi” de ele, măcar de o parte, sau extrem de echilibrat ca să le poţi armoniza.

Sacrificăm cu atâta uşurinţă esenţa existenţei noastre, alergând după iluzii, care odată atinse nu umple golul pe care-l doream plin. Cred că fiecare ar trebui să-şi stabilească priorităţile şi să echilibreze restul activităţilor în jurul lor.

Dar ce faci atunci când viaţa îţi dă puţin planurile peste cap, te încurcă, îţi pune piedică, te forţează să iei nişte decizii sau din contră, te împiedică să le iei?

Bun, şi dacă tot am început cu concluziile zic să povestesc şi despre carte…:) După “Oamenii fericiţi citesc şi beau cafea” şi “Viaţa e uşoară, nu-ţi face griji”, Agnès Martin-Lugand m-a prins şi cu această carte, deşi mărturisesc sincer, până pe la pagina 120, personajul principal candida serios la titlul “cel mai antipatic personaj feminin întâlnit într-o carte”. Yael, căci despre ea e vorba, o tipă sigură pe sine, dependentă de munca de interpretă pe care o desfăşura cu succes la o agenţie din Paris, cu un viitor promiţător, însă extrem de robotică, nu-şi îngăduia momente de relaxare, de linişte şi timp liber, îndepărtându-se de familie şi prieteni, având în gând doar sarcinile profesionale şi promovarea pe care o aştepta de 10 ani, avea câte o pastilă pentru fiecare reacţie umană a corpului ei, pastila care-i omoara foamea, care-i înlătura oboseala sau din contră inducea somnul la ora dorită etc., nu accepta momente de slăbiciune din partea subalternilor şi nu ţinea cont de vieţile lor personale. O astfel de persoană a fost Yael până la pagina menţionată mai sus când, Bernard, şeful ei, o trimite după patru ani în CONCEDIU(forţat) şi rupe orice legătură profesională cu ea pe această perioada. Citește în continuare „Recenzie: „Îmi pare rău, sunt așteptată”-Agnès Martin-Lugand”

Recenzie: “Te rog, ai grijă de mama” – Shin Kyung Sook

Imagini pentru te rog ai grija de mama

Shin Kyung Sook m-a fermecat din nou cu talentul ei de povestitoare. După “Voi fi acolo” mi-am dorit să citesc şi cealaltă carte tradusă în română, “Te rog ai grijă de mama”. E o carte dură prin subiectul abordat care te îndeamnă să te întrebi dacă tu faci îndeajuns pentru cei din jurul tău şi dacă preţuieşti clipele petrecute alături de ei, dacă eşti atent la nevoile lor şi le poţi fi de folos.

Mama, Park So-nyo, se pierde de soţul său în metroul din Seoul atunci când vin să-şi viziteze copii plecaţi de mult de acasă pentru a-şi îndeplini visele în marea metropolă. Confruntându-se cu consecinţele unui atac cerebral suferit cu ceva timp în urmă şi despre care nu le spune copiilor nimic, nu reuşeşte să găsească singură drumul spre casă şi rătăceşte prin amintiri şi printre străini până se stinge.

În jurul acestui eveniment se desfăşoară întreaga poveste. Romanul este structurat în patru capitole şi un epilog, fiecare capitol prezintă pe rând amintirile şi trăirile fiicei scriitoare Chi-hon, fiului cel mare Hyong-chol, soţului şi chiar ale mamei dispărute.

 Cât de departe pot ajunge amintirile legate de cineva? Dar cele referitoare la mama?

Pornind din acest punct, căutarea mamei devine brusc principala preocupare a tuturor membrilor familiei, sertarele de mult închise ale memoriei se deschid iar, amintiri din copilărie, adolescenţă şi studenţie le revin ca un tăvălug de regrete pentru că nu au preţuit îndeajuns sacrificiile şi sfaturile mamei. Citește în continuare „Recenzie: “Te rog, ai grijă de mama” – Shin Kyung Sook”