Recenzie: „Hamnet” Maggie O’Farrell

Aşa cum se întâmplă cu multe cărţi în ultima perioadă, mi-am dorit să citesc Hamnet cu mult timp înainte să fie tradusă în română. În cazul acestor cărţi nu e vorba doar de hype-ul care se creează în jurul lor ci mai degrabă de sursa din care aflu despre ele, iar în acest caz câştigarea Women’s Prize for Fiction este una suficient de convingătoare.

O să încep din start prin a spune că personajul principal al acestei cărţi este chiar Maggie O’Farrell, autoarea. Cea pe care am urmărit-o pe tot parcursul cărţii a fost chiar ea, scriitoarea. Pentru puterea şi talentul de a mânui cuvintele, de a le da sens, de a le vrăji ca să prindă viaţă în inima cititorului, modul în care m-a atras în poveste şi în atmosfera creată şi m-a ţinut acolo până la sfârşit au fost vedetele acestei cărţi.

Eu personal îi aduc ei toate elogiile. Ştiu, toate cărţile sunt scrise de cineva dar nu toate strălucesc datorită autorului, unii autori trec în plan secund şi deşi sunt convinsă că O’Farrell nu şi-a dorit să impresioneze mai mult decât cartea face totuşi parte din acei autori cărora vrei să le citeşti toate operele, pentru puterea de a transcede paginile, povestea, personajele, şi-ţi vorbeşte personal, te face părtaş, nu-ţi expune doar o situaţie, te face martor, te implică emoţional, te face să-ţi însuşeşti parte din poveste.

Ştiind din sinopsis despre ce urma să citesc mă întrebam cum mă va surprinde această carte, cum va reuşi să creeze atmosferă şi tensiune până la final ca să-mi ţină interesul la cote maxime.

Suntem în Stratford-upon-Avon, Anglia, în vara anul 1596, o tânără fată – Judith –  cade răpusă de febră la pat, fratele ei geamăn – Hamnet – caută pretutindeni ajutor şi nu înţelege de ce atunci când e mai mare nevoie nu e nimeni acasă. Mama – Agnes – este la marginea oraşului, în grădina în care îşi creşte plantele medicinale, tatăl – Shakespeare – absent în cea mai mare parte a timpului lucrează la Londra. În aceasta perioadă Ciuma Neagră curmă destine fără milă, tineri sau bătrâni, sănătoşi sau bolnavi, oamenii îi cad pradă fără milă. La vârsta de 11 ani,  singurul fiul al lui Shakespeare a murit. Nu există înregistrări privind cauza morţii iar adevărul istoric nu se poate verifica, însă Maggie O’Farrell ţese în preajma acestui eveniment întreaga carte.

Pornind de la o supoziţie, Maggie Ofarrell construieşte un roman de o complexitate fantastică, alăturând unor personaje parcă desprinse din folclor, emoţii şi trăiri atât de profunde încât tabloul creat este amplu, vibrant, proaspăt şi mereu schimbător. Deşi este o carte despre pierdere şi doliu are în ea forţa de a limpezi şi a vindeca.

Despre familia lui Shakespeare rămasă la Stratford, care nu i s-a alăturat niciodată marelui scriitor la Londra au rămas puţine informaţii peste vremuri, însă ele sunt baza pe care autoarea îşi construieşte naraţiunea. Pornind de la puţinele detalii cunoscute, despre casa părintească, numele copiilor şi date despre soţie, renaşte un tablou al epocii elisabetane, al oamenilor, al relaţiilor de familie, de cuplu, al portretizării unor personaje uitate sau ignorate de istorie. Ficţiunea creată depăşeşte mult aşteptările tocmai pentru că materialul istoric de care dispune este unul sărăcăcios.

William Shakespeare nu este numit în roman. Este pe rând fiul, soţul, tatăl, tocmai pentru a pune reflectoarele pe Agnes, soţia lui, personajul în jurul căruia gravitează toţi şi toate. Pare desprinsă din poveştile folclorice de la începutul lumii, Agnes apare în viaţa soţului ei parcă pentru a-i fi salvare şi refugiu dintr-un mediu nefavorabil şi dintr-o familie în care se simte neînţeles. O femeie, liberă pentru cutumele vremii, un spirit sălbatic care se mişcă atât de natural în natură precum vântul pe crestele munţilor, care printr-o simplă apăsare pe muşchiul dintre degetul mare şi cel arătător al unei mâini simte tot ce trece prin corpul acelei persoane, ce boli stau la pândă, ce pericole ameninţă din întuneric. ­­­

Orice viață are un miez, un ax, un epicentru din care se revarsă toate, la care se întorc toate. Acest moment este al mamei absente: băiatul, casa goală, curtea părăsită, strigătul neauzit. El stând aici, în spatele casei, strigându-i pe oamenii care l-au hrănit, l-au înfăşat, l-au legănat să adoarmă, l-au ținut de mână când a făcut primii paşi, l-au învățat să folosească o lingură, să sufle în supă înainte s-o mănânce, să aibă grijă când traversează strada, să lase câinii adormiți în pace, să clătească o ceașcă înainte să bea, să se țină departe de apa adâncă.
Momentul acesta va rămâne adânc întipărit în inima ei, pentru tot restul vieții.

Relaţiile pe care le are Agnes cu cei din jur sunt definitorii. Personajele din jurul ei sunt la fel de puternice, de prezente: mama vitregă – Joan, socrii – Mary şi John, fiica cea mare – Susana, gemenii – Judith si Hamnet, fratele – Bartholomew, cumnata – Eliza, toţi au un rol şi fluidizează acţiunea şi evenimentele pas cu pas, crescând tensiunea şi aşteptarea cititorilor. Deşi ştim deznodământul acestei poveşti – moartea fiului – povestea în starturi, pendulând în trecutul părinţilor ca apoi să revină la prezentul copiilor, creşte treptat pe măsură ce colecţionează emoţiile, trăirile, reuşitele si eşecurile celor implicaţi.

Pe lângă personajele foarte bine ancorate în poveste, detaliile pe care le oferă autoarea ca s­ă susţină naraţiunea mi-au captat atenţia. Capitolul în care aflăm parcursul bolii de la mii de kilometrii depărtare până în micul atelier de croitorie în care lucra Judith, denotă măiestria literară a autoarei. Nici un detaliu nu e lăsat la întâmplare şi nici o propoziţie nu e scrisă de umplutură, orice cuvânt îşi are rolul lui.

Capitolul care descrie moartea micului Hamnet este extrem de apăsător. Durerea mamei, acceptarea morţii şi a eşecului ei de a-şi salva fiul, pregătirea corpului pentru înmormântare, aşteptarea tatălui sunt descrise atât de real încât senzaţiile sunt aproape fizice pentru cititor, fiind parte a familiei îndurerate.

Doliul este împărţit fiecărui membru al familiei şi simţi suferinţa tuturor. Speranţele lor de a-şi alina durerea, căutând prezenţa lui tocmai în absenţă, în lucrurile şi spaţiile pe care le umplea în trecut, în colţuri ale minţii şi sufletului pe care le ocupa până nu de mult, senzaţiile create sunt aproape palpabile.

Agnes este o femeie sfărâmată în bucăți, călcate în picioare și împrăștiate în jur. Nu s-ar mira dacă, într-una din zilele acestea, ar privi în jos și ar vedea un picior într-un colț, un braț rămas pe jos, o mână căzută pe podea. Fiicele ei sunt la fel. Chipul Susannei este serios, sprâncenele ei coborâte într-o expresie ce aduce a furie. Judith doar plânge, iar și iar, în liniște; lacrimile se scurg din ea și par că nu se vor opri niciodată.
De unde să fi știut că Hamnet era cuiul care îi ținea împreună? Că, fără el, se vor fărâma toți și se vor nărui, ca o ceașcă spartă pe podea?

O întrebare îşi caută răspuns, Maggie O’Farrell încearcă să-l dea. În ce măsură moarte fiului Hamnet a stat la baza scrierii, după patru ani,  a operei pentru care tatăl său a devenit atât de faimos – Hamlet? Sfârşitul superb al romanului dă un răspuns în sensul acesta. Fiecare îşi aminteşte de cei trecuţi în nefiinţă în mod propriu, fiecare umple golul cum se pricepe mai bine şi ar face orice pentru ca cei dragi să rămână mereu prezenţi în vieţile noastre, dovadă stă faptul că Hamnet dăinuieşte după patru secole datorită încercărilor tatălui său de a-i suplini absenţa.

Deocamdată, ea stă chiar în fața mulțimii, la marginea scenei; îi strânge marginea de lemn cu amândouă mâinile. La distanță de un braț, sau poate două, este Hamlet, Hamlet al ei, așa cum ar fi putut să fie, dacă ar fi trăit, și fantoma, care are mâinile soțului ei, barba soțului ei, care vorbește cu glasul soțului ei. Întinde o mână, ca pentru a-i recunoaște, ca pentru a simți aerul dintre ei trei, ca pentru a străpunge limita dintre public și actori, dintre viața reală și piesă. Fantoma îşi întoarce capul spre ea, în clipa în care se pregătește să iasă de pe scenă. Se uită țintă la ea, întâlnindu-i privirea, când rostește ultimele cuvinte:
– Să nu mă uiți.

Deşi abia am terminat de citit cartea sunt convinsă că se cere a fi recitită cândva si sunt convinsă că o să o redescopăr cu şi mai mare plăcere, o să observ noi detalii şi substraturi lăsate acolo de magica Maggie O’Farrell.

 

Maggie O‘Farrell (n. 1972), prozatoare britanică, este autoarea a opt romane și a unui volum de memorii. A câștigat prestigioasele Betty Trask Award (pentru romanul After You’d Gone), Somerset Maugham Award (pentru romanul The Distance Between Us) și Costa Book Award (pentru romanul The Hand that First Held Mine). Cărțile ei sunt traduse în mai bine de 30 de limbi. Trăiește la Edinburgh, alături de soțul ei, scriitorul William Sutcliffe, și de cei trei copii ai lor.


Titlu: “Hamnet” | Autor: Maggie O’Farrell | Editura: Pandora M | Traducerea: Mihaela Buruiană | Anul apariţiei: 2021 | Număr pagini: 400

Recenzie: „Piranesi” – Susanna Clarke

Oh, Piranesi, ce lectură bizară şi plăcută în acelaşi timp ai fost tu pentru mine!

Cartea care m-a făcut să mă reîndrăgostesc de poveşti. Da, există, în cazul meu cărţi datorită cărora mă reîndrăgostesc de tot ceea ce înseamnă lectura, cu toate tabieturile ei: plăcerea de a sta cu o carte în mână, de a da pagină după pagină, de a mă cuibări undeva, cu o ceaşcă de cafea pe aproape, întrând într-o lume aparte. Şi de o lume aparte, unică, am avut parte şi în „Piranesi”, cartea este cu siguranță cea mai bizară  citită de mine vreodată, dar care într-un mod plăcut şi-a făcut loc în sufletul meu.

Deşi mai sus îi aduc elogii trebuie să mărturisesc că nu a fost totuşi dragoste la prima vedere între mine şi cartea Susannei Clarke, dar pentru că orice relaţie de durată se clădeşte cu răbdare şi stoicism am reuşit şi noi(eu şi cartea) să ieşim din această aventură mână în mână şi inimă la inimă.

Citește în continuare „Recenzie: „Piranesi” – Susanna Clarke”

Recenzie: „Ultimul oaspete” – Megan Miranda

“Ultimul oaspete” e genul de carte numai bună de luat în bagaj pentru vacanţă. Are puterea de a te transpune într-un peisaj idilic de hoinăreală pe malul mării, pe străduţele unui oraş ticsit de turişti vara şi pe dealurile de pe coastă în Littleport – Maine, oraşul care pare împărţit în două: perioada estivală, care aparţinea turiştilor bogaţi, oamenilor înstăriţi care îşi petreceau aici vacanţele şi restul anului în care orăşelul redevenea al localnicilor, al oamenilor obişnuiţi care în perioada de vară se dădeau la o parte pentru a face loc oamenilor cu putere şi influenţă.

O astfel de localnică este Avery Greer, o tânără care în urmă cu mai bine de zece ani rămâne orfană după accidentul care-i răpeşte ambii părinţi. Crescută apoi de bunica ei ajunge ca într-o zi, “dintr-o întâmplare” să se împrietenească cu Sadie Loman, fiica faimoasei familii Loman, deţinătoare a majorităţii imobilelor de închiriat pe perioada verii din Littleport. Dintr-o altă “întâmplare” bunica reuşeşte să acopere datoriile familiei la scurt timp după accidentul părinţilor. Aceste “întâmplări”, alături de altele nu sunt sesizabile când ele au loc dar adunate spre sfârşitul cărţii capătă un sens esenţial pentru deznodământul poveştii. Citește în continuare „Recenzie: „Ultimul oaspete” – Megan Miranda”

Recenzie: „Evvie Drake o ia de la capăt” – Linda Holmes

Evie Drake“Evvie Drake o ia de la capăt” e o comedie romantică uşor de citit, care binedispune, cu o notă de optimism deşi abordează aspectele mai puţin digerabile ale vieţii.

Evvie Drake a trăit toată viaţa într-un mic orăşel din Maine alături de tatăl ei până s-a căsătorit cu iubitul din adolescenţă, Tim, devenit un medic apreciat în oraşul natal. Căsnicia, aparent perfectă privită din afară mocnea de abuz emoţional şi manipulare din interior. Dornică să schimbe soarta propriei vieţi Evvie decide într-o seară să-l părăsească pe Tim. Pune în maşină câteva bagaje şi acte şi se pregăteşte să dispară din viaţa soţului şi a prietenilor pentru a-şi face ordine în gânduri şi a-şi croi un alt drum în viitor. Înainte să-şi pună planul în acţiune primeşte un telefon de la spital şi primeşte veşti proaste: Tim a decedat în urma unui accident de maşină. Pentru că Tim era fiul iubit al oraşului întreaga comunitate îi plânge de milă tinerei văduve însă nimeni nu a fost părtaş la adevăratele ei trăiri, toţi cred că trece cu dificultate peste pierderea soţului în timp ce pe ea o apăsă vina şi ruşinea că a fost pe punctul de a-l părăsi. Nimeni nu a ştiut care au fost presunile din cadrul căsniciei, nici chiar tatăl ei sau Andy, cel mai bun prieten care i-a fost alături mult timp până a reuşit să-şi poarte din nou singură de grijă.

Dean, un prieten din copilărie a lui Andy îşi face apariţia în micul orăşel şi decide să locuiască o vreme acolo. Jucător profesionist de baseball aflat într-o perioadă nefastă a carierei decide să se retragă temporar din lumina reflectoarelor şi a presiunii media şi sportive, astfel ajunge să închirieze apartamentul anexat casei lui Evvie. Citește în continuare „Recenzie: „Evvie Drake o ia de la capăt” – Linda Holmes”

Recenzie: „Dacă Strada Beale ar putea vorbi” – James Baldwin

266059640-0“Dacă Strada Beale ar putea vorbi” e o mică comoară, pe lângă valoarea literară de care se bucură din 1974 încoace, are darul de a sădi puternice emoţii în sufletul cititorilor, de a-i învălui cu căldură şi a le dezvălui stări greu de înţeles fără experienţa necesară dar într-un mod revelator. Îmi plac cărţile concise, în care autorii reuşesc să transmită sentimente, informaţii şi realităţi prin puţine cuvinte iar James Baldwin a făcut o treabă grozavă cu aceasta cărţulie.

Povestea scrisă de Baldwin se desfăşoară pe fundalul unei Americi agresive a anilor 1970, ostilă populaţiei de culoare, în care justiţia e duplicitară şi trasă de sforile puterii în interesul albilor şi după bunul lor plac. În acest context personajele noastre principale, Tish şi Fonny, doi tineri de culoare, îşi trăiesc povestea, deopotrivă de iubire şi de supravieţuire.

Cei doi se cunosc din copilărie şi creşte între ei o prietenie sinceră, o complicitate, o legătură care în timp o să joace rol de evadare dintr-o lume sufocantă, lipsită de prea mari şanse sau speranţe în ceea ce-i priveşte pe ei, copiii născuţi pe strada Beale. Citește în continuare „Recenzie: „Dacă Strada Beale ar putea vorbi” – James Baldwin”

Recenzie: “Acolo unde cântă racii” – Delia Owens

2519“Acolo unde cântă racii” este poate una din cele mai pline de candoare cărţi citite de mine în ultima perioadă, scoţând la suprafaţă un personaj aproape magic, Fata Mlaştinii, Kya.

Fiind un roman de debut nu pot decât să apreciez stilul în care Delia Owens a scris această carte şi să aplaud documentarea făcută pentru a da viaţă unui mediu mai puţin accesibil traiului de zi cu zi, o mlaştină aflată pe malul oceanului, de pe coasta Carolinei de Nord.

“Balta nu e o mocirlă. Balta e un spaţiu al luminii, unde iarba creşte din apă, iar apa curge către cer. Pârâiaşe leneşe hălăduiesc în voie, purtând cu ele către mare globul soarelui, iar păsările cu picioaroange se înalţă cu neaşteptată graţie – de parcă n-ar fi alcătuite pentru zbor – în zarva asurzitoare a gâştelor albe..(…) Poate că era un meleag aspru, însă mustea a viață. Viață de toate soiurile – crabi de nisip agitându-și frenetic picioarele, raci ce navigau prin mâl, pești, creveți, stridii, căprioare grase și gâște durdulii ce umpleau uscatul și apă.”

Satul Barkley Cove, locul unde “oamenii buni” îşi duc existenţa, era centrul regiunii, al civilizaţiei. Într-o latură de sat era un locul numit “Oraşul coloraţilor”, aşezare în care vieţuiau persoanele de culoare adunate în zonă, iar spre ocean se întindea Balta în toată splendoarea ei. Pentru unii un teritoriu magic, pentru alţii doar locul în care oamenii certaţi cu legea sau cu viaţa în general îşi duceau zilele, numiţi mai exact “mizerii” sau “gunoaie” de mai civilizaţii lor vecini.

Citește în continuare „Recenzie: “Acolo unde cântă racii” – Delia Owens”

Recenzie: „Pachinko” – Lee Min Jin

“Pachinko” e una din puţinele cărţi pe care eu le-am vânat la propriu. Cu mult înainte să aflu că va fi tradusă şi în limba română era deja pe wishlistul meu literar şi am aşteptat cuminte să văd care va fi editura care o să-şi treacă în portofoliu cartea scrisă de Lee Min Jin. Mă interesa subiectul şi eram curioasă de scriitura lui Lee, ca să nu mai spun de minunăţia de copertă pe care o are. M-am bucurat nespus când am aflat că editura Nemira urma să publice cartea chiar înainte de a pleca eu în concediu. A fost prima carte pentru care am plasat o precomandă şi am aşteptat-o mai ceva ca pe Moş Crăciun.

Am avut aşteptări mari de la această carte şi în mare parte mi-au fost atinse. “Pachinko” e cu siguranţă cea mai bună carte pe care am citit-o anul acesta iar în rândurile de mai jos o să vă spun de ce.

Subiectul era unul care mă interesa. Întotdeauna am avut o slăbiciune pentru poveştile din partea aceea a lumii, în cazul de faţă Coreea şi Japonia. Ştiam că între cele două ţări relaţiile sunt oarecum tensionate, Coreea s-a aflat sub ocupaţie japoneză înaintea celui De-Al Doilea Razboi Mondial şi pare că nu a uitat nici până azi aceea perioadă. Dar dedesubturile, dramele, motivele nu le ştiam. Am aflat acum puţin câte puţin, însă nu vă speriaţi, cartea nu e un tratat istoric, acest factor e doar contextual, e decorul pe care îşi construieşte Lee povestea, una inspirată din realitatea acelor vremuri, minuţios documentată, după cum bine menţionează la sfârşitul cărţii.

Acţiunea e una complexă şi se desfăşoară din 1910 până în 1989, însoţind patru generaţii. O mulţime de personaje Citește în continuare „Recenzie: „Pachinko” – Lee Min Jin”

Recenzie: „Eleanor Oliphant se simte excelent” – Gail Honeyman

V-aţi întrebat vreodată cât “BINE” se ascunde de fapt în spatele celebrului răspuns care ne este mereu sevit de către cei din jur la întrebarea “Ce faci? Cum eşti?” Ce poartă fiecare om în sufletul lui, ce povestea are, ce-l bucură cu adevărat, ce-l supără cel mai tare, cât din ceea ce se vede la suprafaţă vine din interior? Acestea sunt întrebările cu care m-a lăsat Eleanor, însă mi-a lăsat şi speranţă, căldură şi un sentiment de BINE spre EXCELENT.

Elenor Oliphant nu se simte chiar bine, asta am descoperit din primul capitol. La treizeci de ani, Eleanor are un loc de muncă stabil, e constantă în profesia ei însă e statică şi deşi are potenţial nu a progresat deloc, e prizoniera unei rutine care o ţine pe loc. Nu are prieteni, e  tăios de onestă în relaţia cu ceilalţi, nu face lucruri de dragul de a plăcea altora, nu ia masa de prânz cu colegii, ocupă o locuinţă socială, îşi petrece weekendurile singură acompaniată de vodcă, gătind mereu o cina pentru o persoană şi neaşteptând ceva anume de la viaţă.

Ca cititor te întrebi DE CE? De ce Eleanor nu are aşteptări de la viaţă? De ce se limitează la lucruri care-i oferă o oarecare siguranţă şi nu se aventurează în tumultul vieţii? Toate aceste întrebări au răspuns pe parcursul cărţii însa sunt atât de bine dozate de Gail Honeyman încât fiecare capitol mai adaugă o piesă în puzzle şi vrei mereu să întorci pagina să afli mai mult.

Lucrând la departamentul contabil al unei firme de design grafic din Glasgow nu se remarcă în colectivul social prin nimic deosebit, nu doreşte să ia parte la activităţi cu colegii ei, la masa de prânz preferă să dezlege cuvinte încrucişate decât să aiba compania lor, are un limbaj bătrânicios, o rutină riguroasă, nu iese în oraş, nu caută să facă pe plac celorlalţi, weekendurile le petrece mereu singură. Aceasta e Eleanor la începutul romanului, dar nu va fi la fel şi la sfârşitul lui… Citește în continuare „Recenzie: „Eleanor Oliphant se simte excelent” – Gail Honeyman”

Recenzie: “Ultimul tren spre Istanbul” – Ayşe Kulin

Dacă vă plac romanele istorice şi mai ales cele care au subiectul legat de cel de-al Doilea Război Mondial atunci “Ultimul trenul spre Istanbul” va fi cu siguranţă o lectura plăcută, mai ales că perspectiva va fi una puţin diferită faţă de alte romane cu aceeaşi temă, cea a Turciei, ţară care s-a zbătut să  rămână  neutră şi să-şi păstreze cetăţenii în siguranţă  în faţa urgiei naziste.

În centrul poveştii se află cele două fiice ale Paşei Fazil Reşat, Sabiha cea devotată  familiei, care avea să nu dezamăgească familia urmând drumul trasat deja de părinţii ei căsătorindu-se cu Macit, diplomat la Ministerul de Externe şi Selva, rebela familiei, cea care avea să-şi decidă singură soarta chiar dacă căsătoria cu Rafael Alfandari, fiul unui medic evreu, avea să o îndepărteze de familie şi ţară.

Neînţeleasă de familie şi neacceptată alături de soţul ei într-o ţară care nu tolera căsătoriile între musulmani şi evrei Selva hotărăşte să înceapă o nouă viaţă alături de Rafo în Franţa, ţara care părea să le promită fericirea şi liniştea la care sperau amândoi. Însă speranţele lor sunt repede năruite odată cu ocuparea Franţei de către Germania şi nebuneasca vânătoare de evrei pe tot teritoriul ţării. Se mută alături cu soţul ei şi micul Fazil, fiul lor, de la Paris la Marsillia însă negura duşmanului se întinde şi aici transformând pacea în tensiune şi instalând spaima în existenţa de zi cu zi.

Citește în continuare „Recenzie: “Ultimul tren spre Istanbul” – Ayşe Kulin”

Recenzie: „Dansul privighetorii de primăvară” – Shin Kyung Sook

1251407

Cu Shin Kyung Sook m-am împrietenit prin intermediul altor două cărţi care mi-au plăcut tare mult, “Voi fi acolo” şi “Te rog, ai grijă de mama” iar acum, la a treia carte împreună am trecut-o în categoria autorilor preferaţi pentru că după trei cărţi pe sufletul meu şi-a câştigat acest loc.

Aflând deja că “Dansul privighetorii de primăvară” este un roman istoric am fost cu atât mai curioasă cu cât stilul autoarei cunoscut mie din precedentele cărţi citite îmi părea perfect pliat pe problemele sociale cu care se confruntă societatea coreeană, fie că e vorba de revoluţiile studenţilor din anii ‘80 sau de radiografia familiei coreene.

Yi Jin, protagonista poveştii noastre, ia naştere dintr-o poveste reală, pe care Shin Kyung Sook o scoate din negura uitării şi recreează în jurul ei destinul primei femei coreene care primeşte permisiunea de a pleca din Joseon, făcând o paralela cu soarta micului regat aflat la intersecţia dintre interesele ascunse ale puterilor învecinate, Japonia, China şi Rusia.

Deşi romanul este prezentat ca o poveste de dragoste între o celebră dansatoare de la curtea regelui şi un diplomat francez profunzimea lecturii duce mult mai departe.

Jin, orfană, ajunge de mică la curtea regală fiind îndrăgită de regină, căreia îi amintea de fiica decedată, este preţuită de aceasta şi ocrotită devenind astfel după ani una din cele mai devotate şi loiale credincioase ale acesteia iar apoi după o lungă perioadă de pregătire şi studiu cea mai apreciată dansatoare de la curtea regelui. Fiind orfană nimeni nu i-a dat un nume, în funcţie de conjunctură era fie domnişoara Seo(după numele celei care a crescut-o), dansatoarea Seo, curteana Seo iar pentru prietenii din copilărie Jinjin sau Lăcrămioara, dar mai presus de toate era “umila mea persoană”, singurul mod în care se putea adresa despre sine. Citește în continuare „Recenzie: „Dansul privighetorii de primăvară” – Shin Kyung Sook”